Secretele din portocal

Dragostea nu se ține în borcane de sticlă

Pieptul tău cu iz de bergamot.

Coapsele mele ca porumbul de august. Mâinile tale ca pelicanii de septembrie. Genunchii mei ca frunzele de octombrie. Degetele mele ca ploaia de noiembrie. Buzele tale ca fulgii de decembrie. Talia mea ca zilele de ianuarie. Spatele tău ca nopțile de februarie. Tălpile mele ca minutele de martie. Pleoapele tale ca roua în aprilie. Sânii mei ca florile de măr în mai. Ochii tăi ca gândurile în amurg de iunie. Limba ta ca apusurile de iulie.

Pielea mea cu aromă de portocale.

Cine a spus că dragostea se ține în borcane de culoarea busuiocului?

A doua zi

Mâine când te vei trezi ce îți vei aduce aminte despre mine? Cum eram azi îmbrăcată, ce ți-am zis când ne-am despărțit sau că am râs la fiecare dintre glumele tale lipsite de culoare? Probabil că nimic din toate astea. De ce? Pentru că nu te-ai uitat cum eram azi îmbrăcată, pentru că nu ți-am zis nimic când ne-am despărțit și pentru că eu nu am râs, iar tu nu ai spus nici o glumă lipsită de culoare. Pentru că, deși am respirat același aer timp de o oră, tu erai în altă galaxie. Pentru că, în loc să ne despărțim, am ales să plec fără ca tu să observi, deși am sperat tot drumul acasă că îmi vei simți lipsa după și deși știam că degeaba sper.

Degeaba sper să te citesc la mezanin, degeaba sper să te transcriu la demisol și degeaba sper să te iubesc la mansardă. Eu îmi presar existența printre mese și scaune, încercând să găsesc a douăzeci și treia piesă din mine. Tu îți petreci timpul afară, trăgând săgeți în mameloane de carton. Eu mă caut. Tu te-ai găsit. Ce lină este nesincronizarea asta și cât de mult mă face să îmi doresc să devin un arc. Din caramel. Să mă topesc în mâinile tale calde și să nu îmi fac griji că nu îți vei aduce aminte de mine a doua zi.

Între început și final

Cică într-un final toate se așează la locul lor. Dar cum îmi dau seama când vine finalul? Viața nu este un film, să știi când se termină. Plus că mie îmi plac mai mult începuturile.

Pulberi de păstaie

Și vine un moment când păstaia crapă, când tot din ce ai fost nu mai este. Ești mai mult decât ai fi vrut vreodată, dar totuși, mai puțin decât vrei acum să fii. Respiri. Și deși ațele păstăii au zburat demult, păstaia încă te mai acoperă. Pentru că este parte din tine. Tu nu o mai vrei, dar ea încă te mai vrea. Parcă nu mai vrei să suferi, dar amintirea suferințelor te tentează prea mult. Păstaia îți aduce aminte de momentele în care suferința era unicul personaj din viața ta. Orice te leagă de viața aceea te face să tremuri. De plăcere? Poate. De dependență? Poate. Dar te face să tremuri. Îți este dor de suferință. Pentru că te simți în elementul tău așa. Suferind. Nu știi nimic altceva decât suferința. Vrei să o lași în urmă, dar ea te trage constant înapoi. Te agăți cu toate speranțele de sârmele coliviei, vrei să pătrunzi în afară. Dar încă nu poți. Încă.

at the end of the day

- The ones who really suffer are those who do not know what they want.

- I am happy you are not one of them anymore.

- I never thought I would get here.

- I know. Seems like you did not carry that cage of yours in vain all this time.

- Can't you see it? It is so not about the cage .. it is so about the dandelions, and so about the pods.

Offer them a shoulder to cry on

No one should suffer. Or cry. Or wait in vain. But they do. And then what can you do, eh? But sitting there by their side, offering them a shoulder to cry on, saying comforting words, even if they are not true and even if you do not truly believe in them. It is about them - the ones who fate hasn't been as generous with as it has been with you. It does not make them any different, it just challenges them more. It gives them an opportunity to become stronger than anyone, day by day, tear by tear, hope by hope. Still, no one should suffer.

nevoie.

Cel mai periculos este să umpli golurile care ştii că vor rămâne goale pentru totdeauna în pofida eforturilor tale. Azi un gol, mâine două. Le umpli cu disperare sau cel puţin încerci, le camuflezi cum ştii tu mai bine cu speranţe şi cu vise. Cu prostii. Cu neadevăruri. Te amăgeşti. Şi zâmbeşti. Umpli goluri. Sau cel puţin crezi că asta faci. Mai dai o tură prin ele când observi că se golesc. Le tratezi de parcă ar fi nişte pahare. Şi de parcă tu ai fi un bar tender, disperat să îşi satisfacă clienţii. Disperat să termine tura şi să meargă acasă, unde nu va mai trebui să umple nici un gol. După o perioadă, însă, golurile reapar. Le îndeşi iar cu tâmpenii care mai de care. Pe care chiar tu le-ai născocit şi pe care chiar tu le-ai fabricat în mintea ta goală şi în inima ta transparentă. Golurile au fost făcute pentru a fi umplute. Doar că nu ai mereu la îndemână lucrurile exact necesare pentru a face asta. Poate că nu te învârţi printre golurile potrivite şi poate că nu le umpli cu ce au ele nevoie.

Și al tău, și al universului

Atunci când ai ceva la care ții foarte mult, dar nu vrei să împarți cu nimeni altcineva, nici măcar pentru o secundă, înseamnă că nu ai acel lucru, de fapt. Pentru că, dacă l-ai avea de-adevăratelea, nu te-ai teme să-l împarți cu nimeni din frica de a-l pierde. Nu ai avea cum să îl pierzi, dacă ar fi al tău. Nu ar conta unde s-ar afla fizic, atâta timp cât ai ști că există paralel și în sufletul tău. Dacă ceva îți aparține ție, nu înseamnă că nu poate aparține și altcuiva. Ție îți aparține într-un fel, altcuiva - în alt fel. Nu ai cum să schimbi firea lucrurilor. Ai cum să schimbi doar felul în care te uiți la lucruri. Și felul în care le împarți cu cei din jur. Când vei începe să împarți fără a cere nimic înapoi, când vei începe să îți dai seama că totul poate fi al tuturor, poate vei găsi echilibrul. Și al tău, și al universului.

Lucrurile astea

- Şi cum se iubesc beţele parfumate?
- Fumegând.

...

- Ce viaţă au beţele parfumate?
- Încep să trăiască în momentul în care sunt aprinse şi mor atunci când se sting. Cât timp ard, însă, este de datoria lor să îşi împrăştie fumul peste cât mai multe suflete, prin cât mai multe vieţi omeneşti.
- Ce se întâmplă cu beţele după ce mor?
- Trec în alte forme. Cenuşa lor ajunge în locurile în care nu a ajuns cât timp au trăit. Beţele sunt perpetue. Prin cenuşa lor. Și prin fumul care rămâne pe sufletele oamenilor.
- Au povești frumoase bețele astea.
- Da.
- Dar poveștile lor ajung să fie spuse de cei fără povești.
- .
- .
- .
- Eu cred că oamenii fără povești ar trebui să își înceapă propriile povești.

...

- Și Hans Christian Andersen?
- Ce-i cu el?
- Pentru el nu a contat că nu și-a trăit poveștile. A continuat să le spună pe ale altora.
- Ți-a zis chiar el asta?
- Nu, dar oamenii fără povești știu lucrurile astea.

If

Ca fructele verzi

- Cum o fi?

- Cum vrei.

- Vreau.

- Ce bine.

...

- Ai găsit-o.

- Da. Era exact între cap şi inimă.

- A stat de vorbă cu coastele în tot acest timp?

- Da. Ce egoistă.

- Nu o poţi blama.

- Nu pot. Dar vreau.

- Mereu vor exista aţe care tânjesc după păstăile lor.

- Ca fructele verzi rupte prematur de pe ram

Have you seen it

- Will you stay with me?

- Do you want me to?

- Ask me something easier than that.

- What can be easier than a wish?

- A fear.

- Your mind goes on and on in loops. Let it rest for a while. Maybe only then your heart will also be able to feel and take decisions.

- Who are you?

- I can be who you want me to be.

- Yes, you can.

- But may I?

- I would have to ask my seeds first.

- Well then why don't you?

- They are too scattered.

- It is you who they depend on. Do not let them dry out while trying to return to your pod. Help your seeds.

- How old are you?

- I am in my twenty third life.

- So you are a restless soul then?

- You may call me so. Still, I have got a feeling there is no word for what I am.

- Is it possible you are another shape of me?

- I don't know that. All I know is I am here to help you and your seeds.

- I am missing a thread. Have you seen it?

Ce a fost în capul meu

- Tu crezi că dorinţele pică din cer?

- Da. Ca fulgii de zăpadă. Şi ca puful de păpădii.

- Eşti incurabilă.

- Îmi este dor de o ploaie. De ianuarie.

- Încep să cred că nu ai nevoie de nici o şcoală de vrut.

- Adevărat. Păstăile nu merg la şcoală. Ce a fost în capul meu

Te ajut

- Şi cine ţi-a zis să mergi pe cărarea asta?
- El.
- Ţi-a zis de ce?
- Nu.
- ... ?
- Nu m-a interesat de ce. A fost prima oară când am fost îndemnată să merg pe o cărare. Şi nu mi-a păsat de nimic altceva în acel moment.
- Dar după? După nu ţi-a păsat?
- După?
- După.
- Nu ştiu. De fapt, nu am ştiut niciodată
- Dar ...
- nu am ştiut niciodată ce vreau. Uneori mi se părea că însăşi actul de a vrea, în sine, era imposibil. De neconceput pentru mine. Mereu mi-a fost greu să vreau.
- Şi totuşi nu te-ai oprit din mers.
- Nu.
- Şi acum?
- ?
- Vrei?
- Nu ştiu.
- Crezi că o să vrei vreodată?
- Probabil. Auzi, ai putea să îmi recomanzi şi mie o şcoală de vrut?
- Cărarea este un început bun.
- Da, dar simt că nu este suficient. Simt că mă constrânge.
- Dar toţi suntem constrânşi într-un fel sau altul. Este inevitabil.
- Şi atunci nu este masochist să vrem? În condiţiile în care avem constrângeri?
- Nu.
- …
- Suntem oameni. Oamenii vor. Şi chiar dacă sunt constrânşi, nimic nu îi opreşte.
- Uite, vezi, aici cred că este problema.
- ?
- Eu nu sunt om.
- ?
- Eu sunt o păstaie. Iar aţele mele nu vor. Nimic. Deocamdată.
- Puteam să jur că eşti om.
- Ştiu. Multă lume mă confundă.
- Ah. Şi totuşi îmi este greu să te înţeleg.
- Da. Şi mie.
- Şi cum rezişti?
- Păi .. aţele mele au fost mereu cu mine şi vor rămâne cu mine mereu. Asta îmi dă putere zi de zi.
- Nu se rup aţele tale?
- Nu. Se regenerează la fiecare 23 de zile.
- Înţeleg.
- .
- El ce părere are despre aţele tale?
- Contează părerea lui?
- Spune-mi tu.
- Depinde la care el te referi.
- Există mai mulţi?
- Da.
- Câţi?
- Câte stele pe cer.
- Nu ..
- Da. Dar problema rămâne
- în a găsi o şcoală de vrut.
- Exact.
- .
- Mă ajuţi?
- Cu şcoala de vrut?
- Da.
- Te ajut

Bedi

Ce este important pe lumea asta

Unele păstăi au colivia lor şi nu prea se aventurează să o schimbe aşa, peste noapte. Dar chiar dacă pare greu la început, îmi dau seama tot mai mult pe zi ce trece că este mai bine să laşi unele păstăi să rămână în coliviile lor. Dacă ar trebui să se mute în colivia mea, ar fi nevoie de schimbare de acte, cazier judiciar, carte de muncă şi alte bătăi de cap de care numai o păstaie nu are nevoie. O păstaie adevărată se poartă mereu nonşalant cu celelalte păstăi (ba chiar şi cu unele păpădii) şi îşi arată seminţele numai altor păstăi adevărate. Periculos pe lumea asta - să vezi păstăi false zi de zi şi cum acaparează noi seminţe şi noi colivii, fără ştirea acestora din urmă. Cu toate astea, îmi dau seama că eu am o colivie adevărată, demnă de iubit, păstrat şi apreciat. Ar trebui să îi spun mai des coliviei mele asta - o fac mult prea rar. O fi natura mea de păstaie să uit ce este important pe lumea asta? O fi natura mea de păpădie să îmi aduc aminte ce este important pe lumea asta?

Rădăcini

Ador nopţile vaporoase. Acelea care sunt pline cu pâlcuri de vis. Şi păstăi verzi-verzi, care abia aşteaptă să intre în colivia mea, să mă hrănească şi să mă ţină de aţe în momentele cele mai picante sau răcoritoare ale mele. Parcă nici nu mai vreau să adorm. Vreau să stau de veghe, să îmi admir colivia, păstăile şi păpădiile pe care le-am adunat în ea de-a lungul timpului; dar, mai ales, razele de soare strălucitor care se văd în zare, printre nuielele coliviei. Şi oftez. Şi zâmbesc, pentru că asta fac păstăile atunci când îşi aud seminţele pulsând în interior. Şi sper că ziua de mâine va fi şi mai vaporoasă decât noaptea asta. Care să îmi hrănească visele şi speranţele. Puţin câte puţin. Până nu ajung pe acel val al mării, unde nu va mai rămâne nimic de făcut. Decât să exist simplu. Între cer şi pământ. Pentru că aşa fac fiicele adevărate - se întorc mereu la rădăcini.

Te-ai întrebat vreodată

Când coboară cerul pe pământ, parcă plânge, parcă râde - nu ne dăm seama niciodată. Pentru că devin un tot întreg. El - cerul şi ea - pământul. Ca două spice împletite, coapte, foşnitoare. Pentru totdeauna. Şi fac dragoste. Cu fiecare ploaie, cu fiecare soare. Şi cu fiecare lună. Iar noi între. Cer şi pământ.

Suntem nişte flori. Ale iubirii lor. Şi uităm mult prea des că noi din dragoste am fost făcuţi şi de dragoste avem nevoie ca să ne transformăm în fructe. Unele care strălucesc cel mai frumos la lumina lunii. Şi unele care sorb praful de pe inimile noastre fără a pune întrebări. Şi unele care îl depozitează în sticluţe de culoarea busuiocului. După care le ascund la fundul pământului, ca să nu le mai găsească nici ele, dar nici noi. Doar cerul şi doar pământul. Să le înlocuiască. Cu dragostea lor. După care tot nouă să ne-o dea.

Te-ai întrebat vreodată de ce suntem atât de egoişti?

Să dansăm, shall we

Dar de ce avem nevoie de siguranţă la fiecare pas? Mi se pare absurd. Nu vom avea niciodată stabilitate în vieţile noastre, chiar dacă aşa vrem şi chiar dacă aşa credem că planificăm. Stabilitatea a fost adusă pe limbile oamenilor pentru a le spăla sufletele, nu pentru a exista de adevăratelea sub picioarele sau inimile lor.

Tot ce vedem în jurul nostru are loc pentru că la un moment dat cineva a luat o decizie. Unică. Cu drum întors ori ba. Care a afectat mai mulţi oameni sau doar pe sinele din el sau ea. Că ne întoarcem mereu la aceiaşi oameni sau nu, că alegem să uităm mereu aceleaşi frici sau acelaşi trecut este una dintre opţiuni. Că alegem să ridicăm capul sau că alegem să ne lăsăm purtaţi de vânt este o altă opţiune. Că alegem să pretindem stabilitate în vieţile noastre sau să ne amăgim că suntem liberi şi ne urmăm destinul, când, de fapt, nu suntem liberi şi urmăm visele altora - este şi asta, o altă opţiune.

Iar opţiunile sunt multe. Ca firele de praf. Se plimbă dintr-un loc în altul, se umezesc, se usucă, iar zboară, iar se fac noroi, iar rămân blocate între spaţii. Dar sunt acolo mereu, indiferent de forma pe care o iau. Ca nişte cameleoni. Metamorfozaţi şi neliniştiţi. Dar prezenţi peste tot şi în toate.

Pregătite pentru

Anotimpurile vin şi pleacă. Oamenii vin şi pleacă. Şi cu toate astea, deseori cuvintele rămân nespuse, gândurile - neîmpărţite, iar inimile - nemângâiate. În repaus. Între momente, ca nişte ţurţuri din puf de plop, gata să scuipe pământul de sub ele. Atârnă, bălăngănindu-se şi te împroaşcă, acoperindu-te cu puf. Între lună şi soare, între cer şi pământ, cuvintele se iau de mână cu gândurile şi cu inimile şi se rotesc concentric, ca într-o horă a disperării. Una care paralizează şi smulge, concomitent. De parcă acum vrei şi tot acum nu mai vrei. Orice. Pe oricine. Oricând. Oricum. De parcă acum poţi şi tot acum nu mai poţi. Ca un bumerang care ezită, ca un cuţit cu două tăişuri. Ca nişte pedale indecise. Înainte şi înapoi. Bop-bop şi dum-dum. În sus şi în jos. Ca laptele de cocos. Nici prea dens şi nici prea moale. Dar greu, totuşi, ca păstăile după miezul nopţii. Şi uşor, ca torcăitul pisicilor dimineaţa. Sub un zid. Gata să termine de săpat groapa, dar obosite şi prăfuite. Dulci. Şi amare. Adevărate. Mentolate. Pipărate. Pregătite pentru a fi trântite la pământ.

Noi între

Unele lucruri se întâmplă pentru că aşa vor ele. Nu te întreabă când, cum sau de ce. Se întâmplă pur şi simplu. Din senin. Unele lucruri se simt mai bine dacă nu se lasă aşteptate. Unele lucruri au viteza pufului de păpădie. Alte lucruri au greutatea seminţelor de păstăi. Toate, însă, ajung pe sufletele noastre ca să le mângâie pe animalele din noi. Firave, speriate, liniştite, obosite sau însetate, animalele aşteaptă unele lucruri. Noi nu ştim, dar ele ştiu. Tot. Programul de zbor, zonele de turbulenţă şi pistele de decolare. Ale unor lucruri. Sus acolo şi jos aici. Iar noi între. Unele lucruri si alte lucruri. Aşteptăm cu ochii în soare şi cu inima în stele.

Eşti

Deschide-mi uşa. Nici măcar nu este nevoie să baţi la ea. Scoate cheia din păr şi bag-o în broască. După care trage de clanţă. Dacă va scârţâi, înseamnă că trebuie să îmi cânţi o baladă. Dacă nu, să agăţi de ea o ramură de salcie - plângătoare ca mine în zilele cu puf albastru. Când vei trece dincolo de uşă, ai grijă să calci doar pe potecă. Iar când vei auzi un îngânat azuriu, să ştii că poţi să sari în iarbă. Să o mângâi, iarba, şi să îi zâmbeşti cu fiecare celulă a ta. Să o ţii de mână, chiar dacă nu îţi cere asta. Iarba nu vorbeşte, dar să o asculţi oricum. La apus sau la răsărit să îi mângâi sufletul chiar dacă va dormi. Să cumperi din bazar trei sticluţe. În cea crem să îi pui speranţele, în cea mov - fericirile, iar în cea maro - tristeţile. Şi când iarba va ofta, să deschizi sticluţele şi să îi aduci aminte de ce eşti acolo. De ce eşti acolo?

Să o aperi de razele soarelui când acestea vor deveni prea pretenţioase. Şi să o uzi cu apă de suflet când dimineaţa va sosi pe vârfurile ei. Noaptea să îţi treci degetele printre ea, dar nu o cutremura prea tare. Ascultă-i visele atunci când doarme. Şi nu o judeca. Eşti acolo pentru ea. Eşti acolo pentru ea?

Să presori stele prin ea. Dar să nu îi muţi rădăcinile din loc. Las-o să rămână cine este. Tu cine eşti? Eşti?

Valul de mare

Cât de uşor este să schimbi urma lăsată de picior în nisipul umed? Şi cât de greu este să-i păstrezi forma dacă vine un val mai mare? Contează toate astea? Nu ar trebui să conteze nimic altceva decât picioarele tale şi pământul de sub ele. Dar cu toate astea, oamenii caută să lase urme pe unde trec. Oamenii vor să existe prin orice, dar, mai grav, oricând. Oamenii vor să fie prezenţi în mai multe spaţii şi vieţi concomitent.

Nisipul pe care eu aleg să merg este altfel. Are alge si scoici care sculptează poveşti cu fiecare adiere de vânt. Dar nu vreau să las urme în nisip. Vreau să lase el urme pe tălpile şi pe ochii mei. Şi dacă se poate, cu algele şi cu scoicile o să îmi acopăr colivia. Iar nisipul o să-l las să zboare printre nuielele coliviei, ca să îmi aducă aminte de poveştile mele şi ale altora.

Şi dacă îmi este frică acum, nu îmi pasă. Fricile trec. Dorinţele rămân. Eu vreau să ajung acolo sus, pe valul de mare, unde nu-mi va rămâne nimic altceva decât lumina în cap şi păpădiile în suflet. Departe de oamenii care vor să lase urme pe lume.

Dintre stufuri

O epidemie de nuri

A început să miroase din ce în ce mai indecent a vară. Cu fiecare fustă dusă de vânt, cu fiecare bretea lăsată pe umăr, cu fiecare toc cadenţat, cu fiecare petală de piele, cu fiecare fir de praf, nurii strigă şi pretind atenţie. Oricând, oriunde, de la oricine. Pervers. Miroase a nuri în oraş. Nuri după colţ, nuri în spatele tău, nuri în dreapta ta. Vara este un anotimp al nurilor. Miroşi şi guşti aerul suprasaturat de nuri. Nu te întreabă nimeni. Vara asta eşti un consumator fidel şi nici măcar nu o ştii. Ţi-au intrat pe sub piele şi te-au infestat şi pe tine. O epidemie de nuri. Perversă şi frumoasă. O putere ascunsă.

Să fiu o culoare

Cum poţi umple un gol? Cum poţi reînvia un suflet? Cum poţi roti o planetă după ce s-a perindat eternităţi de-a rândul printre alte galaxii? Cum poţi? Poţi?

Vrei?

Culorile se amesteacă mereu, chiar dacă nu se leagă. Culorile nu întreabă. Culorile fuzionează. Complementare, ori ba, culorile fac viaţă. Culorile fac dragoste. Şi nu le este frică de nimic. Vreau să fiu o culoare. Una pastelată, de asfinţit. Sau de dimineaţă. Dimineaţă devreme, când adie liniştea peste suflete.

Pot?

Vreau?

Să fiu o culoare. Cum nu a mai fost până acum.

Un rece mai fierbinte

Câmpul

Mă cheamă prin oftatul său de fiecare dată când ajunge o adiere de a sa pe obrazul meu. Şi mă face să îl plâng prin fiecare lacrimă a mea şi să îl râd prin fiecare fericire a mea. Mă face să îl presar peste toate trăirile şi amintirile mele, ca un şnur de prafuri printre celulele mele reciclate. Mi se perindă în sânge şi în gânduri. Nu mă întreabă de ce sau pentru cine. Mă trăieşte. Pur şi simplu.

Cu soarele în geam

Cât de uşor adie vântul peste mine. Uneori mi-aş dori să fiu mai puternică şi să nu-mi las spicele aplecate. Şi chiar dacă le ridic în cele din urmă, vântul tot adie peste ele. Colivia asta mă apără, dar simt că eu, cu toate astea, nu ar trebui să depind de ea. Vreau să am nişte spice verticale, care să se uite doar la cer. Dar spicele au fost făcute ca să fie culcate! Asta le este menirea. Nu îmi place să mă lupt cu mine. Dar se pare că tocmai asta fac de ceva vreme. Şi nu este decât începutul. Tot ce vreau este să rămân cu soarele în geam, dimineaţa, când spicele gem de rouă şi speranţe.

Pi pătrat

De câteva luni fac curăţenie. În casă şi în suflet. În sfârşit pot spune că am terminat curăţenia. Colivia luminează. Colţurile sunt goale şi miros a rozmarin. De fapt, colivia mea nu are colţuri. Ţi-am tot spus că am colţuri în colivie, dar ea, de fapt, este o colivie rotundă. Colţurile au existat doar în mintea mea. Şi lacătul s-a rupt peste noapte. Acum pot să ies din colivie. Dar nu voi ieşi. Cui las eu păpădiile şi păstăile? Rămân aici cu ele. Îmi este bine cu ele. Vom lua colivia cu noi oriunde vom merge. Zâmbeşti, nu? Nu ştiu dacă ţi-ai dat seama până acum ori ba, dar în tot acest timp, te-am purtat cu mine în colivie. Eşti o păpădie. Sau o păstaie. Tu alegi. Doar să ţii minte că vreau să rămâi în colivia mea.

Nocturne mentolate

În seara asta simt cum seminţele mele se împrăştie spre toate zările, şi totuşi le aud rotindu-se în jurul meu. Aud o muzică pe fundal. Rusească. De epocă. Şi respir. Am mentă în păr şi este noapte. Da, îmi place drumul pe care merg.

Eu, cerul şi pământul

Vreau să mă curăţ de toate fricile mele, de toate tristeţile care s-au depus pe mine de-a lungul apusurilor. Şi să o iau de la început vreau. Să nu mai existe loc decât pentru prezentul meu. Ca un val de prospeţime, ca un răsărit de soare, din ăla de primăvară, care îţi taie respiraţia şi te umple de viu, totodată. Nicio întrebare în plus, nimic altceva decât încăpăţânarea de a o lua de la început. Fără a mă lăsa influenţată de niciun curent, fără a rămâne victimă a fricilor mele sau ale altora. Ca un şuvoi de apă rece, care curge printre stâncile abrupte de munte şi cu o viteză iraţională.

Electrizare

Nu îmi dau seama de ce mă leg atât de uşor de alte păpădii sau de ce printr-o forţă inexplicabilă a pământului dau numai de păstăi uscate în cale sau de ce întrebările intră atât de uşor în mintea mea sau de ce mă regăsesc mereu în aceeaşi colivie, chiar dacă îmi schimb mereu locul. Şi nu îmi dau seama dacă va continua tot restul vieţii sau dacă va înceta într-o zi. Dar probabil că răspunsuri la aceste întrebări nu voi găsi niciodată sau, cel puţin, departe de ziua de astăzi. Ce se întâmplă cu mine între timp? Nu înţeleg cine sunt. Sau ce. Mai tot timpul.

Uneori am impresia că sunt un fir de nisip şi că sunt purtată de apă. Alteori am impresia că sunt un val de mare şi că port alte fire de nisip după mine. Niciodată, însă, nu mă simt ca o scoică. Una care are lumea ei. Nici prea mică şi nici prea mare.

Colţuri

Cel mai greu este să zâmbeşti atunci când nu ai chef, să plângi atunci când ţi se cere, să dormi atunci când seminţele tale sar în toate părţile, să stai treaz când animalul tău doarme demult .. Să ascunzi cu disperare în colţurile coliviei tale sentimentele pe care le-ai aşteptat un anotimp întreg este, în schimb, cel mai greu, pentru că ce îţi doreşti tu cu adevărat este să le porţi în vârful coliviei, să fluturi cu ele prin necunoscut şi să le ai aproape, să te hrănească.

Dar cu toate astea, le bagi în colţuri. Ai grijă să nu rămâi şi tu în vreun colţ într-o zi .. ai grijă să nu te faci una cu umbrele .. este atât de uşor să te pierzi printre colţurile coliviei .. ai grijă ..

Sare de lămâie

Cu porţile deschise

De-a lungul anilor mi-am implantat în minte structuri. Prea multe structuri. Din alea din care găseşti în cele mai stufoase manuale de chimie şi informatică, din alea pe care le-ai citit de o mie de ori - dar nu le-ai înţeles niciodată. Complexe. Inutile.

Azi m-am întrebat pentru prima oară de ce aş mai avea nevoie de ele în continuare. Şi răspunsul a venit fără întârziere, ca un cal galopând pe un pod de lemn. Nu mai am nevoie de nicio structură. Nu mai am nevoie de nicio regulă. Pur şi simplu nu îmi mai pasă. Nu mai vreau limite.

Vreau să îmi scot aripile din colivie şi să fâlfâi din ele, poate aşa ajung mai repede unde vreau. Chiar dacă rămân în colivie, voi fi în stare să o car după mine în timp ce zbor. Dar fără structuri. Structurile plictisesc. Structurile închid porţile. Iar eu vreau să le deschid. Şi să trec prin ele.

În suspensie

Aşteptările mă omoară. Să aştept mi se pare cel mai sfâşietor lucru din viaţa asta. Să aştept mi se pare mai greu decât orice. Este un timp mort, în care nu se întâmplă nimic şi în care totul este monoton, indiferent de pornirile tale.

O aşteptare este perioada în care nu cercetezi, nu cauţi, nu ai parte de răspunsuri, dar nici de întrebari. Este o ceaţă aşteptarea asta, una care te ameţeşte şi una care te buimăceşte. Te îngheaţă şi te ţine strâns între ghearele ei. Nu îţi dă drumul decât atunci când tu nu mai rămâi cu nicio speranţă şi te lasă aşa, nemişcată, până când simţi că nu mai poţi.

Tocmai din acest motiv îţi este greu să îţi revii după o aşteptare, tocmai din cauza asta treci atât de greu printr-o aşteptare. Te bântuie chiar dacă a plecat şi are grijă să îşi lase amprenta în viaţa ta astfel încât să nu o uiţi niciodată.

Şi nu vreau să aştept .. chiar nu vreau.

De mai

Q&A

Şi cum se procedează atunci când cuvintele care vor să iasă pe gură dor? Cum se face atunci când cuvintele, chiar de ies la suprafaţă, încă te mai macină şi roiesc în jurul tău?

Uneori simt că întrebările sunt într-atât de multe, încât stau aburite la coadă, nerăbdătoare să intre în colivia mea. Şi chiar dacă intră, chiar dacă am loc pentru toate, vreau să scap de ele cât mai repede - să intre răspunsurile în locul lor. Dar ce anevoios şi drumul acesta al lor. Mă agită şi mă frământă. Cu toate astea, despre întrebările mele vorbesc. Şi atâta timp cât sunt ale mele, trebuie să le accept. Până la urmă, eu le-am ademenit în colivie.

Aştept să vină vara. Şi toamna. Şi iarna. De fapt, aştept doar ziua de mâine. Şi nu ştiu ce se va întâmpla. Dar cred că o să îmi placă. Nu rămâne decât să caut răspunsurile. Răspunsurile mele.

O insulă din asta

Cele mai frumoase dimineţi le încep cu o plimbare în parc. Stând culcată în iarbă am impresia că nimic rău nu mă va atinge niciodată, iar soarele care mi se strecoară printre pleoape îmi oferă inspiraţie şi linişte. Şi nimic nu se compară cu susurul păsărilor sau cu şoaptele apei. E o insulă de pe care nu aş pleca niciodată - în viaţa aglomerată şi falsă de multe ori. Pe insulă nu am întrebări. Pe insulă am numai răspunsuri. Frumos ar fi să fie toată lumea o insulă din asta.

De gutui

Unde stă limita dintre ce vreau şi ce pot

Stă culcată sau abia stă să nu plece limita asta? Ce vreau şi ce pot .. mmm, două lumi diferite. Şi totuşi atât de apropiate. Tot ce mă desparte de una şi tot ce mă desparte de cealaltă sunt, de fapt, fricile mele autentice, pe care eu am ales să le ascund sub o mască - orgoliul meu.

Nu pot vorbi în acest context despre tristeţe sau fericire. Pot vorbi, în schimb despre ce schimbări pot face în viaţa mea. Şi despre cât de repede sunt dispusă să le fac. Pot vorbi despre o păstaie uscată. Pot vorbi despre cum i-aş culege seminţele şi despre ce alte păstăi ar aduce în viaţa mea. Secretul rămâne, însă, în a nu mă limita la vorbe.

Şi de multe ori mă limitez. Dar nu de data asta. De data asta limita mea se va transforma în aburi. Pentru că aleg un alt traseu. Vreau să rămân o sinusoidă, dar nu vreau să cobor din primele două cadrane, pentru că ele îmi oferă linişte şi încredere. Şi experimentez până nu voi fi sigură că am încercat toate metodele.

Sunt o undă sinus

Vine o zi când mă satur de atâta optimism şi încerc să cred că ochii mei au fost făcuţi să plângă, înainte de toate. Iar sufletul meu a fost făcut să sufere. Mmmmm .. Mă gândeam zilele astea că încep să îmi uit rănile. Dar, chiar şi aşa, lacrimile curg în continuare, invizibile.

Ieri am întrebat trei păpădii când au plâns ultima oară. Şi am încercat să îmi aduc aminte când am plâns şi eu. Şi nu am putut să îmi aduc aminte. Este posibil să plângi fără lacrimi? Este posibil să suferi fără a-ţi materializa suferinţa în vreun fel?

De fapt, eu nu sunt nimic altceva decât o undă sinus. Şi atunci este evident că întrebările nu încetează să se prelingă pe pereţii sufletului meu şi că nu mă voi simţi bine în colivia asta niciodată. Eu nu voi deveni niciodată paralelă, chiar dacă doar din linii paralele este făcută colivia. Eu am o altă predestinare. Una plină de urcuşuri şi coborâşuri. Dar îmi este atât de greu să înţeleg de ce a trebuit să fiu anume eu o undă sinus! Şi ştiu că nu are rost să caut motivul pentru care sunt o undă care şerpuieşte neîncetat .. Totuşi sunt o norocoasă. În colivia asta mică este loc şi pentru păpădiile mele, şi pentru păstăile verzi şi uscate. Le duc cu mine, pe punctele mele de maxim şi minim - doar ca să nu se plictisească. Şi îmi este mai uşor aşa.

Cu toate astea, nu mă pot abţine de la lacrimi. Sunt o undă sinus.

La plimbare cu mine

Şi totuşi de ce să nu mă tem? De ce să nu fiu nesigură pe mine? De ce să nu ştiu ce fac jumătate din timp? Asta fac oamenii de mai bine de două mii de ani încoace. Iar faptul că mă ciocnesc şi eu de toate fricile mele nu este decât o altă filă din viaţa mea. Dacă aş avea toate răspunsurile şi dacă aş avea toată încrederea din lume nu ar mai exista revelaţiile pe care le am în fiecare picătură de dimineaţă sau apus de soare. De ce să nu am întrebări? De ce să primesc răspunsuri?

Eu vreau să mă descopăr încet şi să mă bucur de fiecare petală a mea. În fiecare zi, cu fiecare om care trece prin viaţa mea. Cu fiecare rază de soare, cu fiecare vorbă de duh şi prin fiecare freamăt de suflet. Cu fiecare metru - mai aproape de adevăr, cu fiecare zi - mai aproape de mine. Nu ştiu când şi nu ştiu cum. Dar ştiu că nu este nevoie să mă agit. Tot în păstaie rămân, tot cu păpădiile lângă mine şi tot în colivie. Dar colivia se mută si razele sunt mereu altele, iar pământul când este mai uscat, când este mai înrourat. Tot de ce am nevoie port cu mine, indiferent de ce se întâmplă în jurul meu. Şi nisipul se usucă. Iar cântecul meu de pasăre devine tot mai uşor cu fiecare noapte. Privesc în depărtare şi ştiu că voi ajunge acolo într-o zi în care voi fi trecut cu capul sus prin viaţă. Oi fi doar eu cu mine în toată călătoria asta, dar vreau sa mă bucur de fiecare moment. Că este bine, că este greu. Sunt o plimbăreaţă mai altfel. Si chiar de arată alţii cu degetul la mine, nu îi voi opri. Trebuie să se ocupe şi ei cu ceva. Eu îmi văd de drum. Cine vrea, vine cu mine. Cine nu, rămâne pe loc. Poate vine mai târziu.

Nu caut nimic altceva decât pe mine. Cât de greu poate fi? Dar nu trebuie să răspund acum. Acum continui să merg. Şi să mă bucur de ce văd în jurul meu. Restul nu contează.

Raze de zâmbet

Brizele vin şi se duc, dar cel mai important este să rămâi cu ele în suflet şi să le ţii aproape de inima ta până vin următoarele. Nu contează ce aer respiră ceilalţi, contează ce aer respiri tu în fiecare zi. Iar dacă dimineţile le începi cu un zâmbet mare cât tine, succesul este garantat.

Confesiunile unei păsări

Este atât de greu să te simţi prinsă într-o colivie şi să nu poţi deschide uşiţa pentru a zbura cât mai departe, pentru că ai nişte gheare neadaptate şi slabe .. Este atât de greu să conştientizezi că visele pe care le ai legate de văile prin care vrei să zbori şi cerul pe care vrei să îl atingi nu vor deveni realitate doar decât după ce stai o vreme închisă .. Şi este atât de sufocant să îţi construieşti planul de zbor fiind închisă şi neavând posibilitatea unui zbor adevărat. Nu contează că ar fi unul frânt, contează că ai fi încercat. Dar firele de metal ale coliviei nu te lasă să pătrunzi printre ele. Îţi bagi ciocul în afară, guşti din lumea la care visezi, dar nu poţi face parte din ea, totuşi. Colivia te face nefericită. Câteodată crezi că nu vei mai ieşi din ea niciodată şi că toate zborurile tale se vor limita la visele pe care le vezi cu ochii minţii neîncetat .. Atunci îţi rămâne doar o posibilitate. Una singură, de care atârnă toate speranţele tale şi cursul firelor tale de gând - o altă pasăre, mai puternică, care să topească colivia de metal. O pasăre care a zburat prin locurile pe care le-ai visat dintotdeauna, o pasăre care să te înveţe cum să zbori şi să îţi arate traseul cel mai liniştit. Dar pasărea nu poate ajunge de una singura la colivia ta. Trebuie să o chemi, cu glasul inimii şi al gândului. Trebuie să îţi îndrepţi toate energiile spre pasărea care te va salva .. Doar atunci vei ieşi din colivie şi vei ajunge să zbori mângâiată de razele soarelui şi ale lunii, alături de cealaltă parte a sufletului tău. Doar atunci .. Pentru moment, rămâi blocată în colivie. Este o protecţie de care nu mai ai nevoie, pentru că ai evoluat, dar care ţi-a fost impusă fără a fi întrebată. Să te asiguri că puii tăi nu vor trăi niciodata în colivie. Lasă-i să zboare în libertate şi nu le pune întrebări. Lasă-i să caute şi să greşească. Lasă-i să devină cine vor. Lasă-i .. Şi priveşte cu încredere printre firele de metal, nu ştii niciodată când ajunge pasărea pe care ai aştepat-o toată viaţa. Nu plânge, cântă - ca să îţi audă trilul. Şi va veni. Doar să ai răbdare ..

Gust de lămâie acru

Făina cu miros de toamnă

Sunt făcută dintr-o făină cu miros de toamnă. O simt în zori în vârful creştetului, când gândurile se urcă însetate pe meridianele mele. Când suflă ora 6 peste mine, ea coboară încet în călcâiele mele şi mă împinge pe corzile matinale ale vieţii. Când sunt tristă, făina se face cocoloş. Când sunt fericită, făina zboară în toate părţile şi îmi acoperă inima cu fericire tomnatică. Pe câmp am fost concepută şi acolo simt că îmi este casa. Pe câmp mă simt mai liberă ca oriunde altundeva. Sunt fiica spicelor de grâu şi a picăturilor de ploaie. Iar mirosul de toamnă îl am impregnat în mugurii mei de ADN.

Sirop de vorbe galbene

Geamul meu cu praf de iarnă

Cu el încep zilele şi termin serile. Este un geam special. Când nu pot adormi mă uit prin el, poate-poate îmi spune o poveste despre păpădii şi atunci adorm mai uşor. Ne înţelegem bine eu şi geamul. El nu pune întrebări,eu nu îl critic. Avem o relaţie armonioasă. În momentele în care ies din casă, geamul meu rămâne în compania străzii. Mă întreb uneori dacă nu este gelos. Plimbându-mă toată ziua, dau de alte geamuri, de alte uşi. Dar mereu mă întorc la geamul meu, pentru că doar el îmi oferă liniştea de care am nevoie.

Geamul meu cu praf de iarnă. Prin el şi păpădiile par mai galbene. Şi păstăile mai verzi.

Nisip

Pe poteci de sare

Mi-e dor de serile în care briza se juca cu fusta mea, în care picioarele mele desenau dorinţe pe firele de smarald, în care gandurile mele pluteau mână-n mână cu briza văratică. Îmi e dor de acel moment al anului în care timpul nu mă întreba nimic şi în care am început să consum dulceaţă de râsete. Îmi este dor de după-amiezile cu pistrui de soare şi de dimineţile presărate cu tristeţi de rouă.

Mă întreb adeseori dacă nu îmi pierd timpul fiindu-mi dor de lucruri, persoane şi momente pe care nu le mai pot avea. Sau poate că încă nu s-a întâmplat nimic în viaţa mea care să mă facă să uit totul şi toate şi să încep un alt desen pe planşa cu nisip. Nisipul. Dacă nu ar fi lacrimile cele care să îl ude, poate că nu ar mai rămâne atâta dor în mine. Dar sunt. Şi curg înşiroiate pe nisipul meu. Unele şi-au făcut poteci şi curg fără încetare, altele au format depresiuni în care fricile mele se învârt concentric.

Iar eu am nevoie de o briză care să vină să usuce şiroaiele de lacrimi şi să împrăştie sarea din ele. Am nevoie de un vânt care să îmi uite toate durerile. Şi cu toate astea, m-am obişnuit. M-am obişnuit să exist pe un nisip răvăşit de lacrimi.

Doar că nu ştiu cât va mai răbda nisipul. Vezi tu, sarea asta îl face să împietrească. Şi mă tem să nu se transforme într-o rocă. Mi-e teamă că devine rece şi inflexibilă.

Unde păstăile freamătă alene, iar delfinii de Amazon închid ochii

Cum arată viaţa ta

Asta m-a întrebat azi un fir de păpădie. Nu ştiu.

Cum ar trebui să arate? Şi dacă nu ar trebui să arate în nici un fel? Am nevoie să ştiu cum arată viaţa mea?

Eu viaţa o percep ca pe un boţ de plastelină. Azi îl modelez aşa cum simt. Nu contează că vine ziua de mâine cu potenţiale probleme care ar putea schimba faţada boţului meu de plastelină. Îl remodelez, dacă este cazul. Azi vreau să dau formă de una singură boţului meu. Dacă este o greşeală, voi învăţa din ea. La urma urmei, nu există nici un controlor de boţuri de plastelină. Doar eu şi boţul meu.

Şi ziua de mâine.

Şi firele de păpădie.

Cum răsar bobocii

... dar nu cei de toamnă, ci, mai degrabă, cei de primăvară - bobocii de floare.

Aşa vreau să răsar şi eu în fiecare primăvară, poate chiar în fiecare dimineaţă - alene şi suav. Fără grabă, fără restricţii. Să aştept mângâierile soarelui pe tâmple, că să îmi usuce roua.

Bobocii de floare sunt mai liniştiţi şi mai fericiţi. Ar trebui cu toţii să pretindem că suntem nişte boboci de floare, măcar o dată la cinci dimineţi. Pe semi-întuneric, pe răcoare, când razele încă se mai decid dacă merită să coboare în vieţile noastre sau nu.

Acolo, în taină, să existăm ca pe sub rouă şi să ne gândim la ziua ce vine. Noi, bobocii de floare, o altă faţadă a existenţei.

Inimi reci de păstaie

Dacă inimile sunt reci, ce mai contează dacă rămâne corpul cald? De fapt, cred că picioarele arată starea omului. Da, pentru că picioarele poartă omul pe cărările inimii sale. Şi atunci sunt în perfectă concordanţă. Corpul este o păstaie, vezi tu. Păstaia care acoperă inima şi o protejează. Cel puţin ar trebui să o protejeze. Dar păstăile sunt diferite. Unele mai verzi, altele mai uscate. Toate, însă, fragile.

Păstăi de ianuarie

Ai simţit vreodată cum te stratifici? Încet şi premergător. Iar pe măsură ce straturile se multiplică, te îndepărtezi de exterior şi lumea ţi se pare atât de înceţoşată. Nu mai ştii dacă eşti tu cel care s-a schimbat sau dacă lumea a luat-o razna. Şi ai impresia că ai rămas blocat într-o celulă, de mărimea unei păstăi uscate. Dar nu poţi face nimic, pentru că straturile te-au ameţit şi amorţit. Cineva a a avut grijă să clădească straturi pe tine, pe inima ta, pe visele tale. Şi acum ai rămas izolat. Dar nu ştii cum să scapi de ele. Încerci să dai din mâini, dar straturile sunt mult prea grele încât să se rupă. Încerci să îţi reînvii visele, dar nici ele nu dau semne. Şi rămâi aşa pentru o perioadă. Până când ploile ochilor tăi nu vor uda straturile, până când straturile nu vor începe să putrezească de la atâta umezeală.

Fluturi, zebre şi raze de lună

Mie nu îmi plac mistreţii .. la început sunt sălbatici, dar cu timpul observi în spatele genelor lor stufoase nişte ochi blânzi şi umezi. Îi apropii de tine, ai grijă de ei. Dar totul se întamplă în zadar, căci mistreţii, în cele din urmă, tot te trădează. Chiar dacă le oferi o lume nouă, chiar dacă ii scoţi din sălbăticie. Ei nu apreciază, pentru că în adâncul lor rămân sălbatici. Iar genele stufoase, în final, nu fac decât să le acopere complet ochii şi inimile. Iar umezi nu mai sunt ochii lor, ci ochii tăi. Mistreţii nu au inimă. Mistreţii sunt făcuţi pentru sălbăticie. Şi nu le pasă de ochii sau de inima ta. Mistreţii grohăie doar pentru ei şi pentru nimeni altcineva. Ai grijă, nu te apropia de mistreţi.