galben decodat

dacă o să vii, să știi că am lăsat geamul întredeschis, iar la geam o lumânare prinsă într-un gât de sticlă verde. și dacă o să vrei, să-mi picuri șoapte-ovale pe obraz. și să îmi ningi atingeri multe-n păr.

mai bine o luăm la fugă-n noi. eu în mine, tu în tine. deocamdată. până nu se va decoda galbenul.

nu de alta .. dar fără galben îmi este atât de greu să te mai văd. albe zilele și negre nopțile nu-mi mai ajung. culoarea ai ascuns-o în borcane și-i greu să le mai scoți capacele acum. magneții tăi au rămas fără poli. cu tot cu galben au plecat spre soare. desculț.

zi-mi, mergem mâine să-i salvăm? încă nu ajuns unde s-au pornit. încă nu i-am pierdut. sau i-am pierdut?

tempera într-o ceașcă

nu știu și nici nu am văzut nimic mai frumos sau mai natural decât mâna ei în mâna ta. sau mâna ta pe capul ei. este ca atunci când culorile fuzionează pe un orizont văratic de amurg. le-ai privi fără întrerupere, până s-ar transforma în noapte și apoi în zi la loc.

iar cu fiecare soare și cu fiecare lună, culorile parcă prind viață. de două ori mai multă. de două ori mai vie. decât atunci când sunt singure. nu-i așa?

ție îți plac mai mult răsăriturile de soare sau cele de lună? ori poate apusurile?

mie îmi plac toate. atâta timp cât există culori care să fuzioneze sub ele.

6 motive pentru care merită să

te uiți în oglindă și să vezi un alt om în fiecare zi. sau noapte.

nu, nu le scriu aici. să te gândești tu la ele. eu pot gândi pentru doi, dar nu vreau.

acum, cel puțin.

afară să nu ieși la noapte.

ar putea să te fure luna.

- și dacă odată ajunși pe lună tot nu ne-om găsi?

- o să purtăm niște oglinzi cu noi. din acelea mici de buzunar.

- și vom începe să ne jucăm cu umbrele oglinzilor.

- cu luminile, vrei să zici.

- vreau.

- dar hainele mele nu au buzunare.

-atunci ai de lucru.

- am.

- să dormi. 8 ore în fiecare noapte.

- de ce?

- pe lună nu se doarme. să ne pregătim din timp.

- timp.

- auzi, cum se iartă?

- despre asta altădată. acum să închidem ochii.

- ochii.

pseudoesteri

erai grăbit azi, când am dat întâmplător peste tine, spre coada amiezii, la metrou. aveai o plasă plină cu lămâi. aveau și frunze unele dintre ele. și ajungea mirosul lor până la mine, de acolo, din spatele genunchilor, unde le țineai tu, stingherit.

eu nu te-am întrebat ce faci. tu nu m-ai întrebat pe mine. doar bună și doar pa. două tentative seci de zâmbete iernatice. și două perechi de tălpi puse pe fugă, în sensuri diferite.

și când te gândești că au existat zile în care făceam împreună citronadă, după care tot împreună uscam pe calorifere cojile portocalelor și le puneam pe sub plapumă ziua, ca să miroase frumos noaptea ...

ți-aș spune: "ai devenit un kitsch". dar tu nu ai răspunde nimic. pentru că kitschurile nu vorbesc. doar imită.

(in)comoditate

noaptea îmi place să mă uit la oamenii care nu trec pe stradă. și la lucrurile care nu se întâmplă. cumva, lipsa lor mă face să îmi simt prezența și mai mult. ziua îmi place să nu mă uit la culorile care atârnă pe cer. și nici la copacii care se dezgolesc în fața mea. cumva, prezența lor mă face să îți simt lipsa și mai mult.

și știu că dacă aș reuși într-o zi să mă sincronizez cu exteriorul, tot nu m-aș simți la fel ca atunci când ai apărea la ușa mea. să îmi spui că nu mai vrei să umbli cu mâna mea cea stângă și tăiată în buzunarul tău cel drept. să mi-o coși la loc. să ieșim afară și să avem curajul să căutăm ziua când este zi și noaptea când este noapte. cu mâinile cusute și cu inimile brodate.

așa, cu timpul pe dos, parcă nu mai au sens nici ațele și nici acele. stau ascunse în sertarul de jos al comodei, scurgându-și existența din nopți în zile și din zile-n nopți la loc. fără vreun rost prea bine definit. în derivă.

și mă întreb: oare cât mai durează pretenția asta a ta? oare aș putea să o opresc dacă deschid sertarul? iar dacă îl deschid, vei avea oare curajul să recunoști că ai obosit?