- tu m-ai arunca pe geam afară, dacă te-ai plictisi de mine, într-o zi? sau m-ai păstra, totuși, în unul din borcanele tale verzi de sticlă, pentru zilele în care-ți plouă peste amintiri?
- te-aș păstra, desigur. dar problema mea este că nu am borcane în care ai încăpea.
- și atunci?
- și atunci te-aș arunca pe geam, în cele din urmă.
- nu ar fi nevoie.
- cum nu?
- păi ai putea să mă tai în mai multe bucăți. și așa aș intra în orice fel de borcane.
- dar eu nu am cuțite.
- atunci ar trebui să muști din mine. sau să spargi un borcan și să mă tai cu cioburile din el.
- da, ai dreptate. dar parcă tot mi-ar plăcea să te țin într-un singur borcan.
- de ce?
- așa, tăiată în bucăți, mi-ar fi greu să te adun și să îți vorbesc. pentru că în zilele cu ploaie peste amintiri, mie îmi place să vorbesc.
- dar ai putea face un borcan numai cu gură și urechi.
- ah! tu nu înțelegi?
- ce să înțeleg?
- va trebui să te țin și de mână și să te privesc și în ochi. vorbitul se face cu toată ființa.
- poate din cauza asta nu ne-am înțeles până acum din vorbit.
- ar trebui să încercăm să ne înțelegem și din altceva.
- cum ar fi tăcerea.
- tăcerea se face cu atingeri. deci tot ar trebui să rămâi netăiată.
- în cazul acesta nu ne rămâne de făcut decât un singur lucru.
- care?
- să topim toate borcanele pe care le ai în casă și să facem din ele unul mare de tot.
- în care să încăpem amândoi.
- în zilele cu ploaie peste amintiri.
- da. iar fiecare picătură de ploaie să o îndulcim cu tăcerea noastră.
- și așa să ne siropăm precum dulcețurile.
- din coji de pepene.
- și de lămâie.
