wild, wild world

ia-mă de mână și hai să fugim de aici. nu ne ține nimic. nu mai contează nimic. suntem niște nimicuri prea mici într-un univers prea mare. și în același timp, niște universuri prea mari într-un nimic prea mic. vrei? haide. o să leg mâna mea de a ta cu o panglică mov, ca să nu ne pierdem cât alergăm. și o voi scoate când ajungem undeva, unde să fim doar noi doi. niciun alt nimic, niciun alt univers. doar tu și doar eu.

iar dacă alegem să rămânem .. ne va sufla timpul din loc. și ar fi păcat, pentru că noi am fost făcuți să fugim. dar împreună. nu fugi doar tu. ia-mă și pe mine. și nu mă lăsa nici pe mine să fug fără tine de aici.

am fost făcuți să fugim împreună .. și dacă indiferent de fugă tot ne va înghiți timpul? nu îmi pasă. eu vreau mâna mea în mâna ta. și pașii tăi lângă ai mei. călătorind printre zile și nopți. poate azi. poate mâine. iar dacă totuși vom alege acum să fugim separat, promite-mi că până la urmă tot împreună vom fugi. îmi promiți?

optica

ochii mei au uitat să vadă. se uită la tine, dar nu te văd.
ochii tăi au uitat să se uite. mă văd, dar nu se uită la mine.
și ce ne facem atunci? ar trebui să îmi dai mie ochii tăi și eu ție pe ai mei? sau nu?

ar trebui să vorbim cu pașii. pașii ne vor face ochii să se întâlnească, nu-i așa? ce nu văd eu, vei vedea tu. la ce nu te uiți tu, mă voi uita eu. vrei? dar pașii mei sunt puși pe fugă. iar ai tăi așteaptă timpul să-i împingă înainte. probabil că eu nu te văd tocmai pentru că alerg. și probabil că tu nu te uiți la mine tocmai pentru că ai stat pe loc prea mult.

dar ce importanță mai are ce fel de pași am eu sau ce fel de ochi ai tu, atâta timp cât inimile noastre gândesc în aceleași culori?

galben decodat

dacă o să vii, să știi că am lăsat geamul întredeschis, iar la geam o lumânare prinsă într-un gât de sticlă verde. și dacă o să vrei, să-mi picuri șoapte-ovale pe obraz. și să îmi ningi atingeri multe-n păr.

mai bine o luăm la fugă-n noi. eu în mine, tu în tine. deocamdată. până nu se va decoda galbenul.

nu de alta .. dar fără galben îmi este atât de greu să te mai văd. albe zilele și negre nopțile nu-mi mai ajung. culoarea ai ascuns-o în borcane și-i greu să le mai scoți capacele acum. magneții tăi au rămas fără poli. cu tot cu galben au plecat spre soare. desculț.

zi-mi, mergem mâine să-i salvăm? încă nu ajuns unde s-au pornit. încă nu i-am pierdut. sau i-am pierdut?

câteodată

mai greu este atunci când pleci, deși nici nu ai rămas vreodată. dar vine dimineața și mă surprind din nou rezemându-mi aceleași coate de același pervaz, uitându-mă prin același geam, căutându-te cu aceiași ochi, pe aceleași cărări bătute din zare.

poate că ar trebui să schimb culoarea pervazului meu. sau a sticlei din geam. sau poate sunt ochii de vină că nu te mai văd. ori coatele, că îmi țin capul prea fixat. dar ochii nu pot fi schimbați. și nici coatele. iar capul, cu atât mai mult.

și atunci, nu-mi rămâne decât să ies afară. să mă plimb și eu pe cărări. ori poate chiar s-o iau la fugă. iar dacă o fi să ningă, o să mă țin de urmele tale. dacă, însă, o fi să plouă, să stai într-un loc. și dacă nu te găsesc până se termină ploaia, voi ști măcar unde ai stat în timpul ploii.

ploaie-n diametru

cum să știi când te oprești, dacă fuga devine pervers de indispensabilă minții tale? azi încerci să nu vezi, mâine să nu auzi, poimâine ambele. fugi cu viteza celei mai mari frici pe care ai simțit-o vreodată în tine, iar atunci când te împiedici, te ridici și continui.

simți cum te inundă fuga mai ales pe înserate, când nu mai știi pe ce cărări alergi. cu un picior pe una, cu celălalt pe alta. dar habar nu ai pe care. cărări pe minte, cărări pe inimă, cărări pe ochi, cărări pe mâini. te-ai încercuit și traversat de atâtea ori, încât nu mai știi de ce fugi. de ce fugi?

să te oprești. atâta mai vrei. mai vrei? sigur că da.

când o să îți întâlnesc ochii, poate mă voi opri.

poate?

poate.

de ce?

va trebui să știu că vrei și tu să mă opresc.

sigur că da.