câteodată

mai greu este atunci când pleci, deși nici nu ai rămas vreodată. dar vine dimineața și mă surprind din nou rezemându-mi aceleași coate de același pervaz, uitându-mă prin același geam, căutându-te cu aceiași ochi, pe aceleași cărări bătute din zare.

poate că ar trebui să schimb culoarea pervazului meu. sau a sticlei din geam. sau poate sunt ochii de vină că nu te mai văd. ori coatele, că îmi țin capul prea fixat. dar ochii nu pot fi schimbați. și nici coatele. iar capul, cu atât mai mult.

și atunci, nu-mi rămâne decât să ies afară. să mă plimb și eu pe cărări. ori poate chiar s-o iau la fugă. iar dacă o fi să ningă, o să mă țin de urmele tale. dacă, însă, o fi să plouă, să stai într-un loc. și dacă nu te găsesc până se termină ploaia, voi ști măcar unde ai stat în timpul ploii.