(in)comoditate

noaptea îmi place să mă uit la oamenii care nu trec pe stradă. și la lucrurile care nu se întâmplă. cumva, lipsa lor mă face să îmi simt prezența și mai mult. ziua îmi place să nu mă uit la culorile care atârnă pe cer. și nici la copacii care se dezgolesc în fața mea. cumva, prezența lor mă face să îți simt lipsa și mai mult.

și știu că dacă aș reuși într-o zi să mă sincronizez cu exteriorul, tot nu m-aș simți la fel ca atunci când ai apărea la ușa mea. să îmi spui că nu mai vrei să umbli cu mâna mea cea stângă și tăiată în buzunarul tău cel drept. să mi-o coși la loc. să ieșim afară și să avem curajul să căutăm ziua când este zi și noaptea când este noapte. cu mâinile cusute și cu inimile brodate.

așa, cu timpul pe dos, parcă nu mai au sens nici ațele și nici acele. stau ascunse în sertarul de jos al comodei, scurgându-și existența din nopți în zile și din zile-n nopți la loc. fără vreun rost prea bine definit. în derivă.

și mă întreb: oare cât mai durează pretenția asta a ta? oare aș putea să o opresc dacă deschid sertarul? iar dacă îl deschid, vei avea oare curajul să recunoști că ai obosit?