"răbdări prăjite", obișnuia să mai spună mama când eram mică. atunci nu înțelegeam de ce ai vrea să prăjești o răbdare. mi se părea absurd. răbdarea este, de cele mai multe ori, dificilă și crudă. iar prăjită, oricum, ai digera-o de două ori mai greu .. și ar trebui să îți bați capul cu ce fel de tigaie folosești și cât ulei pui .. dar oamenilor le place să complice lucrurile. și atunci, răbdările prăjite din cauza asta au fost inventate.
pe măsură ce au trecut sorii și lunile de-a curmezișul cerului, mi-am dat seama că nu contează cum sunt răbdările. prăjite ori ba, eu tot le displac. și mi-ar plăcea să scap de ele. cu prima ocazie. dar nu se prea poate. mai deloc, de fapt. și atunci este de datoria mea să le tratez cum știu eu mai bine. optez, așadar, pentru varianta crudă a răbdărilor. să nu fie tratate termic, altfel pierd din enzime și din intensitatea culorii.
dar într-o zi răbdările se vor usca. așa cum face orice este crud. și aștept. împreună cu ele. nu știm când. dar știm că ne vom lua rămas bun. și atunci voi putea să fiu nerăbdătoare cum și cât voi dori eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu