de ce sunt oamenii stricați?

cuvintele sunt ca nucile. teoretic, ai nevoie de un ciocan ca să ajungi la ele. când ajungi, poți face ce vrei cu miezul. îl poți mărunți, îl poți frige. îl poți pune în ciocolată sau îl poți oferi ca hrană la porumbei.

problema apare, însă, atunci când îți dai seama că ai rămas cu cojile. și atunci ce faci cu ele? coji despuiate, coji îmbrăcate, coji senine, coji ridate, coji întregi și coji făcute bucățele micimici .. le arunci sau le pui în săculețe de pânză? le dai pe foc? le pui pe pervaz? sau, mai bine, le folosești pentru a ține alte cuvinte în ele? sau îți lași cuvintele să zburde libere prin cap?

dacă nu ar avea cuvintele coji, oare am fi la fel de siguri atunci când le-am rosti? sau ne-am teme să scuipăm vorbe la fiecare pas, dacă am ști că au trecut prin apă și praf, înainte să ajungă în noi? am avea mai multă grijă de cuvinte oare, dacă am ști că au ajuns în gurile noastre abia după ce au fost reciclate? din gândurile și mintea noastră, din vorbele pătrunse pe urechile noastre și din poveștile intrate pe ochii noștri?

probabil.

că în spatele ochilor noștri cuvintele fac schimb de experiențe și poate chiar și de coji. nu avem cum să știm. dar cred că ar trebui să începem să le scoatem mai atent din coji. nu de alta, dar stricăm și cuvintele odată cu cojile. și atunci ce te faci cu niște cuvinte stricate?