Mi-e dor de serile în care briza se juca cu fusta mea, în care picioarele mele desenau dorinţe pe firele de smarald, în care gandurile mele pluteau mână-n mână cu briza văratică. Îmi e dor de acel moment al anului în care timpul nu mă întreba nimic şi în care am început să consum dulceaţă de râsete. Îmi este dor de după-amiezile cu pistrui de soare şi de dimineţile presărate cu tristeţi de rouă.
Mă întreb adeseori dacă nu îmi pierd timpul fiindu-mi dor de lucruri, persoane şi momente pe care nu le mai pot avea. Sau poate că încă nu s-a întâmplat nimic în viaţa mea care să mă facă să uit totul şi toate şi să încep un alt desen pe planşa cu nisip. Nisipul. Dacă nu ar fi lacrimile cele care să îl ude, poate că nu ar mai rămâne atâta dor în mine. Dar sunt. Şi curg înşiroiate pe nisipul meu. Unele şi-au făcut poteci şi curg fără încetare, altele au format depresiuni în care fricile mele se învârt concentric.
Iar eu am nevoie de o briză care să vină să usuce şiroaiele de lacrimi şi să împrăştie sarea din ele. Am nevoie de un vânt care să îmi uite toate durerile. Şi cu toate astea, m-am obişnuit. M-am obişnuit să exist pe un nisip răvăşit de lacrimi.
Doar că nu ştiu cât va mai răbda nisipul. Vezi tu, sarea asta îl face să împietrească. Şi mă tem să nu se transforme într-o rocă. Mi-e teamă că devine rece şi inflexibilă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu