Și vine un moment când păstaia crapă, când tot din ce ai fost nu mai este. Ești mai mult decât ai fi vrut vreodată, dar totuși, mai puțin decât vrei acum să fii. Respiri. Și deși ațele păstăii au zburat demult, păstaia încă te mai acoperă. Pentru că este parte din tine. Tu nu o mai vrei, dar ea încă te mai vrea. Parcă nu mai vrei să suferi, dar amintirea suferințelor te tentează prea mult. Păstaia îți aduce aminte de momentele în care suferința era unicul personaj din viața ta. Orice te leagă de viața aceea te face să tremuri. De plăcere? Poate. De dependență? Poate. Dar te face să tremuri. Îți este dor de suferință. Pentru că te simți în elementul tău așa. Suferind. Nu știi nimic altceva decât suferința. Vrei să o lași în urmă, dar ea te trage constant înapoi. Te agăți cu toate speranțele de sârmele coliviei, vrei să pătrunzi în afară. Dar încă nu poți. Încă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu