Deschide-mi uşa. Nici măcar nu este nevoie să baţi la ea. Scoate cheia din păr şi bag-o în broască. După care trage de clanţă. Dacă va scârţâi, înseamnă că trebuie să îmi cânţi o baladă. Dacă nu, să agăţi de ea o ramură de salcie - plângătoare ca mine în zilele cu puf albastru. Când vei trece dincolo de uşă, ai grijă să calci doar pe potecă. Iar când vei auzi un îngânat azuriu, să ştii că poţi să sari în iarbă. Să o mângâi, iarba, şi să îi zâmbeşti cu fiecare celulă a ta. Să o ţii de mână, chiar dacă nu îţi cere asta. Iarba nu vorbeşte, dar să o asculţi oricum. La apus sau la răsărit să îi mângâi sufletul chiar dacă va dormi. Să cumperi din bazar trei sticluţe. În cea crem să îi pui speranţele, în cea mov - fericirile, iar în cea maro - tristeţile. Şi când iarba va ofta, să deschizi sticluţele şi să îi aduci aminte de ce eşti acolo. De ce eşti acolo?
Să o aperi de razele soarelui când acestea vor deveni prea pretenţioase. Şi să o uzi cu apă de suflet când dimineaţa va sosi pe vârfurile ei. Noaptea să îţi treci degetele printre ea, dar nu o cutremura prea tare. Ascultă-i visele atunci când doarme. Şi nu o judeca. Eşti acolo pentru ea. Eşti acolo pentru ea?
Să presori stele prin ea. Dar să nu îi muţi rădăcinile din loc. Las-o să rămână cine este. Tu cine eşti? Eşti?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu