Te-ai întrebat vreodată

Când coboară cerul pe pământ, parcă plânge, parcă râde - nu ne dăm seama niciodată. Pentru că devin un tot întreg. El - cerul şi ea - pământul. Ca două spice împletite, coapte, foşnitoare. Pentru totdeauna. Şi fac dragoste. Cu fiecare ploaie, cu fiecare soare. Şi cu fiecare lună. Iar noi între. Cer şi pământ.

Suntem nişte flori. Ale iubirii lor. Şi uităm mult prea des că noi din dragoste am fost făcuţi şi de dragoste avem nevoie ca să ne transformăm în fructe. Unele care strălucesc cel mai frumos la lumina lunii. Şi unele care sorb praful de pe inimile noastre fără a pune întrebări. Şi unele care îl depozitează în sticluţe de culoarea busuiocului. După care le ascund la fundul pământului, ca să nu le mai găsească nici ele, dar nici noi. Doar cerul şi doar pământul. Să le înlocuiască. Cu dragostea lor. După care tot nouă să ne-o dea.

Te-ai întrebat vreodată de ce suntem atât de egoişti?