Anotimpurile vin şi pleacă. Oamenii vin şi pleacă. Şi cu toate astea, deseori cuvintele rămân nespuse, gândurile - neîmpărţite, iar inimile - nemângâiate. În repaus. Între momente, ca nişte ţurţuri din puf de plop, gata să scuipe pământul de sub ele. Atârnă, bălăngănindu-se şi te împroaşcă, acoperindu-te cu puf. Între lună şi soare, între cer şi pământ, cuvintele se iau de mână cu gândurile şi cu inimile şi se rotesc concentric, ca într-o horă a disperării. Una care paralizează şi smulge, concomitent. De parcă acum vrei şi tot acum nu mai vrei. Orice. Pe oricine. Oricând. Oricum. De parcă acum poţi şi tot acum nu mai poţi. Ca un bumerang care ezită, ca un cuţit cu două tăişuri. Ca nişte pedale indecise. Înainte şi înapoi. Bop-bop şi dum-dum. În sus şi în jos. Ca laptele de cocos. Nici prea dens şi nici prea moale. Dar greu, totuşi, ca păstăile după miezul nopţii. Şi uşor, ca torcăitul pisicilor dimineaţa. Sub un zid. Gata să termine de săpat groapa, dar obosite şi prăfuite. Dulci. Şi amare. Adevărate. Mentolate. Pipărate. Pregătite pentru a fi trântite la pământ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu