Te ajut

- Şi cine ţi-a zis să mergi pe cărarea asta?
- El.
- Ţi-a zis de ce?
- Nu.
- ... ?
- Nu m-a interesat de ce. A fost prima oară când am fost îndemnată să merg pe o cărare. Şi nu mi-a păsat de nimic altceva în acel moment.
- Dar după? După nu ţi-a păsat?
- După?
- După.
- Nu ştiu. De fapt, nu am ştiut niciodată
- Dar ...
- nu am ştiut niciodată ce vreau. Uneori mi se părea că însăşi actul de a vrea, în sine, era imposibil. De neconceput pentru mine. Mereu mi-a fost greu să vreau.
- Şi totuşi nu te-ai oprit din mers.
- Nu.
- Şi acum?
- ?
- Vrei?
- Nu ştiu.
- Crezi că o să vrei vreodată?
- Probabil. Auzi, ai putea să îmi recomanzi şi mie o şcoală de vrut?
- Cărarea este un început bun.
- Da, dar simt că nu este suficient. Simt că mă constrânge.
- Dar toţi suntem constrânşi într-un fel sau altul. Este inevitabil.
- Şi atunci nu este masochist să vrem? În condiţiile în care avem constrângeri?
- Nu.
- …
- Suntem oameni. Oamenii vor. Şi chiar dacă sunt constrânşi, nimic nu îi opreşte.
- Uite, vezi, aici cred că este problema.
- ?
- Eu nu sunt om.
- ?
- Eu sunt o păstaie. Iar aţele mele nu vor. Nimic. Deocamdată.
- Puteam să jur că eşti om.
- Ştiu. Multă lume mă confundă.
- Ah. Şi totuşi îmi este greu să te înţeleg.
- Da. Şi mie.
- Şi cum rezişti?
- Păi .. aţele mele au fost mereu cu mine şi vor rămâne cu mine mereu. Asta îmi dă putere zi de zi.
- Nu se rup aţele tale?
- Nu. Se regenerează la fiecare 23 de zile.
- Înţeleg.
- .
- El ce părere are despre aţele tale?
- Contează părerea lui?
- Spune-mi tu.
- Depinde la care el te referi.
- Există mai mulţi?
- Da.
- Câţi?
- Câte stele pe cer.
- Nu ..
- Da. Dar problema rămâne
- în a găsi o şcoală de vrut.
- Exact.
- .
- Mă ajuţi?
- Cu şcoala de vrut?
- Da.
- Te ajut