Vine o zi când mă satur de atâta optimism şi încerc să cred că ochii mei au fost făcuţi să plângă, înainte de toate. Iar sufletul meu a fost făcut să sufere. Mmmmm .. Mă gândeam zilele astea că încep să îmi uit rănile. Dar, chiar şi aşa, lacrimile curg în continuare, invizibile.
Ieri am întrebat trei păpădii când au plâns ultima oară. Şi am încercat să îmi aduc aminte când am plâns şi eu. Şi nu am putut să îmi aduc aminte. Este posibil să plângi fără lacrimi? Este posibil să suferi fără a-ţi materializa suferinţa în vreun fel?
De fapt, eu nu sunt nimic altceva decât o undă sinus. Şi atunci este evident că întrebările nu încetează să se prelingă pe pereţii sufletului meu şi că nu mă voi simţi bine în colivia asta niciodată. Eu nu voi deveni niciodată paralelă, chiar dacă doar din linii paralele este făcută colivia. Eu am o altă predestinare. Una plină de urcuşuri şi coborâşuri. Dar îmi este atât de greu să înţeleg de ce a trebuit să fiu anume eu o undă sinus! Şi ştiu că nu are rost să caut motivul pentru care sunt o undă care şerpuieşte neîncetat .. Totuşi sunt o norocoasă. În colivia asta mică este loc şi pentru păpădiile mele, şi pentru păstăile verzi şi uscate. Le duc cu mine, pe punctele mele de maxim şi minim - doar ca să nu se plictisească. Şi îmi este mai uşor aşa.
Cu toate astea, nu mă pot abţine de la lacrimi. Sunt o undă sinus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu