Şi totuşi de ce să nu mă tem? De ce să nu fiu nesigură pe mine? De ce să nu ştiu ce fac jumătate din timp? Asta fac oamenii de mai bine de două mii de ani încoace. Iar faptul că mă ciocnesc şi eu de toate fricile mele nu este decât o altă filă din viaţa mea. Dacă aş avea toate răspunsurile şi dacă aş avea toată încrederea din lume nu ar mai exista revelaţiile pe care le am în fiecare picătură de dimineaţă sau apus de soare. De ce să nu am întrebări? De ce să primesc răspunsuri?
Eu vreau să mă descopăr încet şi să mă bucur de fiecare petală a mea. În fiecare zi, cu fiecare om care trece prin viaţa mea. Cu fiecare rază de soare, cu fiecare vorbă de duh şi prin fiecare freamăt de suflet. Cu fiecare metru - mai aproape de adevăr, cu fiecare zi - mai aproape de mine. Nu ştiu când şi nu ştiu cum. Dar ştiu că nu este nevoie să mă agit. Tot în păstaie rămân, tot cu păpădiile lângă mine şi tot în colivie. Dar colivia se mută si razele sunt mereu altele, iar pământul când este mai uscat, când este mai înrourat. Tot de ce am nevoie port cu mine, indiferent de ce se întâmplă în jurul meu. Şi nisipul se usucă. Iar cântecul meu de pasăre devine tot mai uşor cu fiecare noapte. Privesc în depărtare şi ştiu că voi ajunge acolo într-o zi în care voi fi trecut cu capul sus prin viaţă. Oi fi doar eu cu mine în toată călătoria asta, dar vreau sa mă bucur de fiecare moment. Că este bine, că este greu. Sunt o plimbăreaţă mai altfel. Si chiar de arată alţii cu degetul la mine, nu îi voi opri. Trebuie să se ocupe şi ei cu ceva. Eu îmi văd de drum. Cine vrea, vine cu mine. Cine nu, rămâne pe loc. Poate vine mai târziu.
Nu caut nimic altceva decât pe mine. Cât de greu poate fi? Dar nu trebuie să răspund acum. Acum continui să merg. Şi să mă bucur de ce văd în jurul meu. Restul nu contează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu