nutmeg

options

so i think there's something wrong with my left brain. and with the right one, as well.
actually, there's some trouble with my heart, too, to be honest.

i guess i'll have to cut my body tonight, boil my brains and my heart. they say boiling takes away all the bad stuff.

and if that won't work, i may as well plant some myrt seeds in my head and my chest - wait for them to grow. but this would take too long.

ultimately, i might chop my brains and my heart. and make little ladybugs out of them, put these ladybugs back where my brains and my heart used to belong to - just to spice everything up. because replacing my brains with my heart did not work so far. and replacing my heart with my brains was another total disaster. so i am kind of running out of options here.

cut, sprout, and boil.

away above the chimney tops

- hop on, we'll sail.
- where to?
- wherever you want. you name it, we'll get there.
- but can we really get anywhere?
- just about, yes.
- what if i still don't know?
- well, we'll just have to figure it out.
- alright.

...

- what about that orange island? let's stop there first.
- sure, let's join the orange people.
- you know, i once used to be orange. i mean, i didn't live on the island, but i was orange.
- how come you were orange?
- well, one day, an orange guy took me by the hand and told me i could be orange. so i became orange.
- and then what happened?
- well, the guy figured he wasn't just orange. he figured he had other colors, too, underneath that orange shade.
- and so you just gave up on your orange shade, as well?
- well, i kind of had to. i mean, it made no sense to stay orange for someone who wouldn't want to be orange with me anymore.
- don't you think you could have stayed orange for both of you?
- no. because every time i would have tried to lend my orange tinge, i would have covered the other colors.
- but do you ever think you would have liked it to stay orange?
- probably. but green is so much better.
- and yet you want to get on the orange island.
- well, who doesn't?
- yeah, you're right.

...

- i guess you'll someday master being green and orange at the same time.
- i guess.

squash story

se întâmplă să mai mor din când în când. și să reînvii din nou. tot eu. dar nu eu deloc. cu fiecare moarte mă nasc și cu fiecare naștere mor.

am început să am o problemă cu oficiul stării civile. sau, mai bine zis, ei cu mine. de fiecare dată când merg să-mi declar moartea, mă ia câte un domn ușor de braț și mă poartă pe trepte afară spunându-mi să-mi văd de treabă. iar de fiecare dată când vreau să-mi înregistrez nașterea, se găsește câte o doamnă să sune la spitalul nouă și să-i cheme pe unii îmbrăcați în alb, să mă ia. dar nu înțeleg unde, nu înțeleg de ce.

tot ce vreau este să am undeva trecute datele morții și ale nașterii. să nu le uit. nu de alta, dar când oamenii mor, amintirile lor mor o dată cu ei. iar eu am ambiția să le păstrez. și ce ironie cruntă că nu pot.

ssargnomel

grabbed my head, and all my thoughts along with it. nothing to worry about.
grabbed my hands, and all my touch along with them. nothing to worry about.

grab my eyes, but not my dreams. everything to worry about.
grab my lips, but not my wants. everything to worry about.
grab my voice, but not my screams. every single thing to worry about.

yaha.

- sure. sure.
- where to?
- somewhere between the sun and the moon.
- we'll hold hands.
- eat purple-greenish figs.
- and sing.
- then sit on a comet.
- and kiss.
- while people wish on us.
- sure. sure.

o libertate. două libertăți.

dacă ar trebui să cred în dumnezeul tău, nu aș sta pe gânduri, aș începe de mâine. chiar și după câte luni au trecut deasupra capetelor noastre. chiar și după câte ploi ne-au spălat. aș crede în ce vrei tu să cred. pentru că deși aș renunța la libertatea mea, prin tine, aș primi-o înapoi.

pomandering

- so what do we do now?



- your call.

maybe tomorrow

too many words unspoken. and thoughts unthought. or hands unheld. and lips unkissed. to rewind the story back. stories never go back. they only go forward. and when they don't, well, they stop being stories and become history instead.

walls down.

if we didn't have walls, we would stop being humans and become hearts instead. with red blood and purple veins. and we'd love each other shamelessly, with no borders. and listen to each other's heart beats. and we would become fools once again.



oh, the fool-less walls we are. the wall-less fools we'd be.

mutluluk yok.

probabil că după o mie de gânduri distanță, o să încep să cânt. pentru tine. dar pentru că acum sunt atât de departe, am grijă să mențin balanța. dintre a fi fericită și dintre a fi nefericită. un echilibru ușor ironic. ușor neutru. și ușor incomod.

când eram la școală, am învățat că distanța se măsoară în kilometri. trebuia să colorăm niște hărți cu meridiane și paralele. dar ce păcat că nu a venit nimeni atunci la noi cu o hartă a adevăratelor distanțe. acelea pe care nu le poți măsura, dar pe care inevitabil le simți. și ce ironie - din nou - să realizez că școala este doar un pretext pentru cei mari să scape de cei mici. și să-i transforme în niște alți mai mari, ca ei, doar că mai mici. mai involuați și mai șterși. care nu pricep distanța și care se afundă în ea cu toate acestea.

da, nu sunt nefericită. dar nici fericită nu sunt. și ce mă fac eu cu mine între aceste două extreme? nu mai merge povestea cu unda sinus. și nici cea cu colivia. this is real life, baby. start practicing.

fairy tales

then i remember the pause. your pause. my words may come in many colors and shapes, but without your punctuation, they hardly mean anything. as simple as that.

dust.

the question isn't whether or not i will be staying here any longer.
because i will.
the question is whether or not you will.
and if you will, well,
then i suppose there are no questions left.



unless of course
you've got some unfinished business
you have to attend here and there.
because crazy people tend to.
and if that will be the case,
we can always watch the rocks grow.

they have rocks on the moon, too, you know.
the problem with the moon, though,
is that you can only get there if you're happy.
other than that, everything is fine.
incredibly grey and cheap, but fine.

such junk, such junk.

if it scares you, then it means you have no choice left but to do it, to fight it. and if it feels like you have no strength left, it's because you have not used it in too long of a while. and because you made yourself believe it's gone.

other than that, you should be ok. lift your head up. even the weakest flowers lift theirs every morning.

inbox (2)

caut: supapă pentru gânduri.

drowning

i met you and then silence struck. thick, green silence like the color of your eyes. almost like smeary fireflies. and then morning came. with its restless sky. then night covered the ground. and we talked. like witty ants under sappy dandelion leaves. little nothings in search of everything. we thought we'd change the world. we thought we'd start a revolution. and make them, people, stop destroying. the world, the others, and themselves. quite a plan for two little ants. we'd better take the train and leave for the moon. two one-way tickets for two basket cases.

yes, whisper it in my ear.
you are my basket case.
we've got our own mental institution.
who needs marriage anymore.
let's start a revolution.
with blacks, with whites,
with tall and short,
with girls and boys,
and inbetweens.
with young and old,
and dead, and dreamers.

my third personality.
let's make it jump higher.
shove the normal off.

i went to the farm market the other day. remember? that perfect sunny sunday day. i filled my basket case with grapes. local season fruit. it's what they say: think globally, act locally. and all i pray for right now is for the farmer not to crush the ants when she'll pick up the dandelion leaves. morning smoothies can be very sad if you mix crushed ants in them. all the ants want is to be left alone. 

i am your only basket case.
chase me, chase me, chase, chase, chase ..
handmade, wooden, basket case.

surdo-goală

el nu știe. dar când va pleca, ea își va smulge afară tot trecutul, cu mâinile goale, la primul miez de noapte. inima, plămânii, stomacul și mintea. și va sta așa goală cât timp vor urla lupii pe la colțuri de păduri, să-i ajungă cântecele singuratice prin cavități. apoi își va umple golurile cu frunze de melisă și cu flori de lavandă, să-și adoarmă durerea mai ușor. iar când organele i se vor fi stors de sânge și amar, le va trece prin urzici, să le omoare și ultimile simțiri. apoi le va băga pe toate la loc, de unde le-a scos. peste flori și peste frunze, laolaltă. căci doar așa va putea să uite. cum de s-a întâmplat vreodată să-l iubească, să-l respire, să-l mănânce și să-l gândească.

iar spre dimineață va duce sângele la râu și va colora pietrele cu el. să simtă și ele ce a simțit ea. să audă și ele ce a auzit ea. până nu vor veni alte ape să spele sângele de pe pietre. și ce păcat. pentru că pietrele vor ține minte exact cum vor ține minte și înăuntru-rile ei. nici apele și nici smulgerile nu vor uita pentru ea ce ar trebui să uite singură.

wild, wild world

ia-mă de mână și hai să fugim de aici. nu ne ține nimic. nu mai contează nimic. suntem niște nimicuri prea mici într-un univers prea mare. și în același timp, niște universuri prea mari într-un nimic prea mic. vrei? haide. o să leg mâna mea de a ta cu o panglică mov, ca să nu ne pierdem cât alergăm. și o voi scoate când ajungem undeva, unde să fim doar noi doi. niciun alt nimic, niciun alt univers. doar tu și doar eu.

iar dacă alegem să rămânem .. ne va sufla timpul din loc. și ar fi păcat, pentru că noi am fost făcuți să fugim. dar împreună. nu fugi doar tu. ia-mă și pe mine. și nu mă lăsa nici pe mine să fug fără tine de aici.

am fost făcuți să fugim împreună .. și dacă indiferent de fugă tot ne va înghiți timpul? nu îmi pasă. eu vreau mâna mea în mâna ta. și pașii tăi lângă ai mei. călătorind printre zile și nopți. poate azi. poate mâine. iar dacă totuși vom alege acum să fugim separat, promite-mi că până la urmă tot împreună vom fugi. îmi promiți?

mentă, mintă, minți și munți.

mai aproape

- ce este în capul oamenilor care dorm ziua, dar stau treji noaptea? 
- probabil mai mult, totuși, decât în capul celor care nu dorm deloc. 


dacă o fi adevărat .. atunci le-or fi lipsind capetelor lor ceea ce li s-a prelins în inimi? oamenii aceștia or fi având niște pâlnii care le trec fix prin gâtlejuri .. subțiri, discrete și movalii, pâlniile transportă, probabil, odată cu gândurile, și fricile, dar și fericirile oamenilor. din nord în sud. din greu în ușor. să se întâmple rocada asta pe la nouă seara? pe la zece? iar atunci când se trezesc oamenii, le-o fi greu pâlniilor să își inverseze sensul? sau nu o mai fi nevoie de ele, pentru că se evaporă sau pentru că se tranformă în rouă conținutul inimilor spre dimineață? și or fi devenind înrourați creierii oamenilor, exact cum devine și pământul în zori de zi? sau nu?


dar ce se întâmplă când oamenii plâng pe timp de noapte? înseamnă oare că pâlniile lucrează încontinuu, trimițându-le lacrimile de la ochi, în capete și apoi spre inimi? sau le adună și le țin între emisferele cerebrale până dimineața? 


greu o fi să lucrezi pâlnie. ar apărea probleme cu somnul pe timpul turei de noapte și cu răbdarea. mai ales că ar trebui purtată o uniformă mov și cu toții știm că movul provoacă somn. dar, până la urmă, o pâlnie nu trebuie decât să stea în gâtlej și să aștepte mintea să se prelingă în inimă. nu? oare ar trebui pâlnia să-i cânte inimii vreo baladă, vreun cântec .. ceva? cum cântă oamenii pe la înmormântări și botezuri? ar fi cazul .. pentru că vorbim de moartea minții și de nașterea inimii. în fiecare noapte. 


dar apoi, spre dimineață, mintea se naște din nou și inima moare. și oare chiar este necesar să moară și să se nască separat atât de des? de ce nu mor împreună, ca să se nască apoi tot împreună? o fi vreun pact secret semnat între minte și inimă? fără știrea noastră?! pâlniile ar ști .. m-aș angaja pâlnie, să aflu și eu cum stă treaba. cu morțile și nașterile acestea. ce ni se întâmplă nouă, oamenilor care nu dorm noaptea. 


- atât de mic spațiul dintre frunte și piept. 
- și, cu toate astea, atât de necunoscut. 

vino-ncoa, rămâi-aici

degeaba.

doar pentru că îmi arunci niște vorbe aparent calde și aparent colorate din echinocțiu în solstițiu și din solstițiu în echinocțiu, nu se schimbă nimic. vorbele care nu se simt, nu ar trebui spuse. dar tu le spui, totuși. odată ce ai plecat de aici, au plecat și vorbele tale. și nu le vreau înapoi. eu am vorbele mele. și vorbele lor. dar pe ale tale nu le mai vreau. ascunde-le la fundul pământului, să nu le mai auzi nici tu. că prea false sunt și prea sunt trecute.

dacă nu poți să faci nici asta, te-aș sfătui să mergi în piață cândva zilele astea. de unde să cumperi o sită. și să-ți treci vorbele prin ea. nu mai poți spune tot ce-ți trece prin minte. iar dacă îți trece chiar orice prin minte, mai bine să îți aduci aminte că tu de acum nu mai ești cel de atunci. și că eu de atunci nu sunt cea de acum. 

iar dacă nici sita nu te va ajuta, va trebui să îți trimit prin poștă un stingător de lumânări. din acela cum au catolicii, din alamă. mult prea multe focuri pentru mult prea puține fitiluri stau aprinse. să le stingi pe toate. că încălzim planeta

triangulație

eu nu am instrucțiuni de folosire, așa cum te-ai obișnuit tu să crezi. și nu am nici termen de garanție ori vreo metodă recomandată de prezentare. habar nu am dacă am fost ori nu modificată genetic. habar nu am dacă fierb la o sută de grade celsius sau dacă îngheț la zero. nu este nevoie să mă păstrezi la temperaturi între două și douăzeci de grade. și nici nu este nevoie să mă ții într-un loc uscat. eu nu am etichetă și nici marcă. și nu am nici cod de bare pe care dacă l-ai citi, ai afla totul despre mine. eu nu expir și nici nu mă stric. nu am aditivi și nici conservanți. nu am nici coloranți.

iar toate astea pentru că eu nu sunt un produs. pentru că nu am fost fabricată după vreun șablon anume. sau pentru a fi folosită după aceleași reguli după care sunt folosite produsele de raft. sau cele de depozit.

dar triangulează-mă, totuși.

optica

ochii mei au uitat să vadă. se uită la tine, dar nu te văd.
ochii tăi au uitat să se uite. mă văd, dar nu se uită la mine.
și ce ne facem atunci? ar trebui să îmi dai mie ochii tăi și eu ție pe ai mei? sau nu?

ar trebui să vorbim cu pașii. pașii ne vor face ochii să se întâlnească, nu-i așa? ce nu văd eu, vei vedea tu. la ce nu te uiți tu, mă voi uita eu. vrei? dar pașii mei sunt puși pe fugă. iar ai tăi așteaptă timpul să-i împingă înainte. probabil că eu nu te văd tocmai pentru că alerg. și probabil că tu nu te uiți la mine tocmai pentru că ai stat pe loc prea mult.

dar ce importanță mai are ce fel de pași am eu sau ce fel de ochi ai tu, atâta timp cât inimile noastre gândesc în aceleași culori?

The man who only loved himself

1

He opened up his eyes, laying on the brass bed as the sun only began to show up from behind the curtains. It was the first time in the past two weeks that he had a good night’s sleep and it seemed just right to lay some more and enjoy the nothingness of the morning. Ryan had not once dreamed of white bedsheets or fruity oats for breakfast, but this morning was different. A delicious smell came from above the steps and he could hear voices in the nearby barn. They were voices of animals, busy to grasp the fresh air and have their food share. He has long waited for a morning like this, but started to miss the intimacy of the forest, the loneliness of the silence. Bending his arm over the windowsill, Ryan cracked the window just a bit. Now he could feel the breeze strolling down his face – at least this bit of the past remained here with him.

            Five breaths later, a young girl’s voice could be heard from behind the door:

-          Eight o’clock, one hard knock. Five past eight, and you’re late.

Ryan thought to himself:

-          Late for what?

Being among people made him feel like an alien yet again. He still had to relearn what people expected of him. So he got up, put on his old trousers and the yellow sweater the hosts gave him the previous night, thinking about his first day of school, twenty six years ago. Oddly enough, he still felt like a six year old in front of the world, except this time, no one was holding his hand. Ryan climbed the steps and found himself out, where a pot of water and a towel were already expecting him on an old little chair. He then pursued to washing off his last shades of sleep and went to the kitchen, were all the family was to gather.

-          Good morning, Mrs. Broot.

-          Good morning, Ryan. How was your sleep?

-          It was the best I had in a while. Thank you very much!

-          That is just great! I hope you’re hungry, mister, because I’ve been up since six this morning, cooking for the boys. You know, it’s a pretty important day for them. They get to go to the bank and receive the money from the grant.

-          Oh, right, the jar business …

-          Yes, indeed, you remember! What an attentive young man! Come here, have a sit. Everybody will be down in a minute.

-          Thank you, Mrs. Broot, I would rather wait.

Ryan still felt clumsy and shy, but could not understand the openness this woman seemed to ooze with.

-          Oh, look, you won’t even have to wait! Denis, Jerry, Annie, Richie! Say ‘Good morning’ to Ryan here!

-          Good morning, Ryan! – shouted all the four of them, reminding Ryan of the characters from a bad cartoon he used to watch when he was little.

-          Good morning to you all!

-          You look way better than last night, I bet it’s the air, it’s so good for you!, Richard said putting his arm around Ryan’s shoulders in a fatherly manner.

-          Yes, sir, the air is quite brisk this time of the year and especially here on your farm!

-          I am glad you enjoy it, son! Now let’s get to breakfast. What have you prepared for us, Mrs. Broot?, said Richard with a teasing voice.

-          Oh stop it, Richie, the children are here!

Ryan suddenly went back in time again. He remembered how his parents were teasing each other during morning time throughout the course of his first school years. His father used to drink at night and wake up only when he left for school. He never knew why that was so, since the other kids at school always complained they never even saw their dads. He felt so special, to have had a dad who was always there in the morning. He thought his dad was the best and he believed he would always stay the same. What a disappointment that was going to turn into later on.

please say it again

unsmile.  
untalk.

unwrite.
unread.
unlaugh.

unhug.
unkiss.
unlive.

unhurt.
unpromise.
unpart.

uncry.
me.

and unbe
a colorless
fear.
a selfish
dry tear.

..

you are some fire.
in need for some air.
just some.
too bad i am not.
just some.

air.

hument developman

Even though your looks betray your adult age, you are a child. You fear everything these days. You have so many choices .. yet you dwell on your fears and let others choose for you. You do not count the days, but count the years instead. You forget your dreams, but remember your sorrows. You sing your uncertainties, but mumble your wishes. You write your pain down, but erase the joy. You are the biggest fool I know! And still you mean the world to me.

You fear .. everybody. Especially yourself. And your colors. You are still looking for them. Desperately. In every corner of yourself. You should get out of yourself for a while and see that you are just fine. And that you are just as colorful as everybody else. Except maybe, that you are even more colorful than the rest. Your colors shine. Your colors have got texture. And smell. And memories. But in order to see that, you need to stop covering them with your doubt. Or your tears. As soon as you get rid of these, everybody will be able to see your colors. And, more importantly, you will be able to see your colors. To feel and touch them. To reunite with them .. with yourself, really. Just get rid of the pain.

You are so young. And foolish. Stay like that! You’ll have time acting smart when you are old. As for now .. forget what they told you in school .. forget the rules. Be crazy. Be wild. Be different. Act as if you were your own imaginary friend. As if you were the person you always wanted to have by your side. Become your imagination! There is no time to waste! Not for you, no. Grab it by the ropes and stick with yourself, because you are the most important thing that is ever going to happen to you! 

și gândurile au praf. la fel cum are praful gânduri.

dacă am avea gânduri în loc de taste și taste în loc de gânduri, ar însemna oare că ne-am gândi tastele și ne-am tasta gândurile? sau că am sta cu degetele pe gânditură atunci când ne-ar veni o tastă-n minte? dar cum ar putea veni o tastă-n minte? ar fi o tastă standard, care să poată umbla prin capetele tuturor în același timp? sau ar exista taste care să fie unice? dar în cazul acesta ar însemna că gânditurile noastre ar trebui să aibă un număr nelimitat de gânduri. și atunci cum am putea să exprimăm tastele prin gânduri, dacă ar fi nelimitate și unele și altele? haoshaoshaos! asta s-ar întâmpla.

fericire în 5 pași

. cum ar fi să ne bem mințile? le-am digera timp de 2 ore, după care le-am băga înapoi în cap. și când ne-am da seama iar că nu ascultă de inimă, le-am bea din nou și tot așa.

.. dar dacă ne-am bea inimile? ar asculta de minți? sau nu? și în general, decât să ne bem pe noi, nu mai bine ne-am bea între noi? tu mințile mele, eu pe ale tale. tu inima mea, eu pe a ta.

... oare ar fi prea mult? să ne bem? sau prea puțin? cum am ști cât exact să bem unul din celălalt? atât cât să nu ne secăm, dar nici să nu ne inundăm prea tare. am ști oare?

.... și dacă am ști, ne-am ține de ceea ce știm? sau am greși din nou? chiar dacă am avea inimile și mințile sincronizate și chiar dacă am bea unul din altul exact cât am avea nevoie, nu suntem nici tu, nici eu vreun dumnezeu care să le știe pe toate. s-ar putea foarte ușor să greșim .. chiar fără a ne da seama.

..... și atunci? renunțăm fără a ști la ce renunțăm? sau continuăm fără a ști ce continuăm?

dar fericirea nu se atinge urmând niște pași.

a mia parte

dacă ai vrea, ai vedea ce nu văd alții. ai vedea doar galbenul, nu și negrul. ai vedea doar fierbintele, nu și recele. și ai închide ochii la ceilalți. la cei care și i-au uitat pe ai lor undeva la fundul pământului.

dacă ai crede, ai ajunge unde nu au ajuns alții. acolo unde te-ai lăsat în viața trecută. te-ai lua de mână și ai continua să mergi unde ai avut de gând să mergi prima oară. pe soare sau pe lună poate.

dar nu ai sta pe loc. și nu te-ai uita în urmă. dacă ai vrea. și dacă ai crede. măcar într-a mia parte din tine.

cu literele arse

rece pe dinafară și caldă pe dinăuntru. fierbinte, de fapt. dureros de. într-atât, încât dacă m-ai scăpa din buzunarul tău pe vreun drum îngust de iarnă, aș topi probabil recele din jurul meu. și s-ar face primăvară. dacă m-ai scăpa. însă locul meu nu este în buzunarul tău. pentru că dacă era, aș fi fost fierbinte și pe dinafară, nu numai pe dinăuntru. dar nu sunt. în plus, buzunarele au fost făcute ca să ții mărunțiș în ele. iar eu vreau să fiu ținută în cuvinte. crude și neîndulcite, dar sincere ca ochii de cinci dimineața. și ca buzele de miez de noapte.

undeva între buzunarul tău și cuvintele tale s-a întâmplat o întâmplare. fără început și fără sfârșit. dar cu atâta conținut .. atâta .. că mi-ar plăcea să nu se fi umplut timpul așa de mult cu atâta gol. într-un fel oarecare, este mai bine așa. eu voi continua să caut cuvintele potrivite în altă parte. iar tu .. probabil că vei aduna în continuare mărunțiș.

no need for umbrellas.

- i think i i'm hurting.

- i think so, too. but why?

- oh well. i just seem not to have learned my lessons very well.

- what lessons?

- of not longing for what isn't mine.

- and have you?

- yes. i have.

- do you still?

- oh yes, i think i still do.

- let's go listen to some birds sing.

- we'll first have to wait for the storm to pass.

- why so?

- don't you know? birds sing only after the storm.

- yes, of course. in this case .. why shouldn't we?

- shouldn't we what?

- sing. we don't know for how long the storm will continue. so let's sing. we don't need the birds.

- really? don't we?

- maybe we do. but for now, all that matters is us. so come on. let's get out there and sing.

- all right. let's sing.

galben decodat

dacă o să vii, să știi că am lăsat geamul întredeschis, iar la geam o lumânare prinsă într-un gât de sticlă verde. și dacă o să vrei, să-mi picuri șoapte-ovale pe obraz. și să îmi ningi atingeri multe-n păr.

mai bine o luăm la fugă-n noi. eu în mine, tu în tine. deocamdată. până nu se va decoda galbenul.

nu de alta .. dar fără galben îmi este atât de greu să te mai văd. albe zilele și negre nopțile nu-mi mai ajung. culoarea ai ascuns-o în borcane și-i greu să le mai scoți capacele acum. magneții tăi au rămas fără poli. cu tot cu galben au plecat spre soare. desculț.

zi-mi, mergem mâine să-i salvăm? încă nu ajuns unde s-au pornit. încă nu i-am pierdut. sau i-am pierdut?

ca meduzele

- gândurile noastre nu întreabă. ci se preling pe unde apucă.

- aseară am trecut pe lângă o vitrină de anticariat. și pentru o secundă mi s-a părut că m-am văzut dincolo de sticlă, printre coperți.

- te-ai oprit din mers?

- bineînțeles. și am șters și sticla, să mă văd mai bine.

- și erai acolo?

- nu. cel puțin așa am crezut în secunda aceea. acum încep să cred că eram, de fapt. doar că mi-a fost frică să mă arăt mie.

- așa sunt gândurile grele.

- de unde am putut să știu că m-aș fi prelins până acolo?

- nu știu. dar probabil că ar fi trebuit să îți ștergi ochii în loc să ștergi sticla vitrinei.

- crezi? dar cum se șterg ochii?

- cu infuzie de amintiri.

- și așa o să îmi văd prelungirile mai bine?

- cu siguranță.

gânduri crude. ochii verzi.

câteodată

mai greu este atunci când pleci, deși nici nu ai rămas vreodată. dar vine dimineața și mă surprind din nou rezemându-mi aceleași coate de același pervaz, uitându-mă prin același geam, căutându-te cu aceiași ochi, pe aceleași cărări bătute din zare.

poate că ar trebui să schimb culoarea pervazului meu. sau a sticlei din geam. sau poate sunt ochii de vină că nu te mai văd. ori coatele, că îmi țin capul prea fixat. dar ochii nu pot fi schimbați. și nici coatele. iar capul, cu atât mai mult.

și atunci, nu-mi rămâne decât să ies afară. să mă plimb și eu pe cărări. ori poate chiar s-o iau la fugă. iar dacă o fi să ningă, o să mă țin de urmele tale. dacă, însă, o fi să plouă, să stai într-un loc. și dacă nu te găsesc până se termină ploaia, voi ști măcar unde ai stat în timpul ploii.

сон не обо мне

levitație

brațele-mi să-ți fie cer.

picioarele-ți să-mi fie pământ.

ochii să ne fie lampioane. și inimile ape.

iar brațele copaci. fremătători. ca noi.

în nopțile cu fum de aștri.

ploaie-n diametru

cum să știi când te oprești, dacă fuga devine pervers de indispensabilă minții tale? azi încerci să nu vezi, mâine să nu auzi, poimâine ambele. fugi cu viteza celei mai mari frici pe care ai simțit-o vreodată în tine, iar atunci când te împiedici, te ridici și continui.

simți cum te inundă fuga mai ales pe înserate, când nu mai știi pe ce cărări alergi. cu un picior pe una, cu celălalt pe alta. dar habar nu ai pe care. cărări pe minte, cărări pe inimă, cărări pe ochi, cărări pe mâini. te-ai încercuit și traversat de atâtea ori, încât nu mai știi de ce fugi. de ce fugi?

să te oprești. atâta mai vrei. mai vrei? sigur că da.

când o să îți întâlnesc ochii, poate mă voi opri.

poate?

poate.

de ce?

va trebui să știu că vrei și tu să mă opresc.

sigur că da.

tempera într-o ceașcă

nu știu și nici nu am văzut nimic mai frumos sau mai natural decât mâna ei în mâna ta. sau mâna ta pe capul ei. este ca atunci când culorile fuzionează pe un orizont văratic de amurg. le-ai privi fără întrerupere, până s-ar transforma în noapte și apoi în zi la loc.

iar cu fiecare soare și cu fiecare lună, culorile parcă prind viață. de două ori mai multă. de două ori mai vie. decât atunci când sunt singure. nu-i așa?

ție îți plac mai mult răsăriturile de soare sau cele de lună? ori poate apusurile?

mie îmi plac toate. atâta timp cât există culori care să fuzioneze sub ele.

6 motive pentru care merită să

te uiți în oglindă și să vezi un alt om în fiecare zi. sau noapte.

nu, nu le scriu aici. să te gândești tu la ele. eu pot gândi pentru doi, dar nu vreau.

acum, cel puțin.

afară să nu ieși la noapte.

ar putea să te fure luna.

- și dacă odată ajunși pe lună tot nu ne-om găsi?

- o să purtăm niște oglinzi cu noi. din acelea mici de buzunar.

- și vom începe să ne jucăm cu umbrele oglinzilor.

- cu luminile, vrei să zici.

- vreau.

- dar hainele mele nu au buzunare.

-atunci ai de lucru.

- am.

- să dormi. 8 ore în fiecare noapte.

- de ce?

- pe lună nu se doarme. să ne pregătim din timp.

- timp.

- auzi, cum se iartă?

- despre asta altădată. acum să închidem ochii.

- ochii.