Nocturne mentolate

În seara asta simt cum seminţele mele se împrăştie spre toate zările, şi totuşi le aud rotindu-se în jurul meu. Aud o muzică pe fundal. Rusească. De epocă. Şi respir. Am mentă în păr şi este noapte. Da, îmi place drumul pe care merg.

Eu, cerul şi pământul

Vreau să mă curăţ de toate fricile mele, de toate tristeţile care s-au depus pe mine de-a lungul apusurilor. Şi să o iau de la început vreau. Să nu mai existe loc decât pentru prezentul meu. Ca un val de prospeţime, ca un răsărit de soare, din ăla de primăvară, care îţi taie respiraţia şi te umple de viu, totodată. Nicio întrebare în plus, nimic altceva decât încăpăţânarea de a o lua de la început. Fără a mă lăsa influenţată de niciun curent, fără a rămâne victimă a fricilor mele sau ale altora. Ca un şuvoi de apă rece, care curge printre stâncile abrupte de munte şi cu o viteză iraţională.

Electrizare

Nu îmi dau seama de ce mă leg atât de uşor de alte păpădii sau de ce printr-o forţă inexplicabilă a pământului dau numai de păstăi uscate în cale sau de ce întrebările intră atât de uşor în mintea mea sau de ce mă regăsesc mereu în aceeaşi colivie, chiar dacă îmi schimb mereu locul. Şi nu îmi dau seama dacă va continua tot restul vieţii sau dacă va înceta într-o zi. Dar probabil că răspunsuri la aceste întrebări nu voi găsi niciodată sau, cel puţin, departe de ziua de astăzi. Ce se întâmplă cu mine între timp? Nu înţeleg cine sunt. Sau ce. Mai tot timpul.

Uneori am impresia că sunt un fir de nisip şi că sunt purtată de apă. Alteori am impresia că sunt un val de mare şi că port alte fire de nisip după mine. Niciodată, însă, nu mă simt ca o scoică. Una care are lumea ei. Nici prea mică şi nici prea mare.

Colţuri

Cel mai greu este să zâmbeşti atunci când nu ai chef, să plângi atunci când ţi se cere, să dormi atunci când seminţele tale sar în toate părţile, să stai treaz când animalul tău doarme demult .. Să ascunzi cu disperare în colţurile coliviei tale sentimentele pe care le-ai aşteptat un anotimp întreg este, în schimb, cel mai greu, pentru că ce îţi doreşti tu cu adevărat este să le porţi în vârful coliviei, să fluturi cu ele prin necunoscut şi să le ai aproape, să te hrănească.

Dar cu toate astea, le bagi în colţuri. Ai grijă să nu rămâi şi tu în vreun colţ într-o zi .. ai grijă să nu te faci una cu umbrele .. este atât de uşor să te pierzi printre colţurile coliviei .. ai grijă ..

Sare de lămâie

Cu porţile deschise

De-a lungul anilor mi-am implantat în minte structuri. Prea multe structuri. Din alea din care găseşti în cele mai stufoase manuale de chimie şi informatică, din alea pe care le-ai citit de o mie de ori - dar nu le-ai înţeles niciodată. Complexe. Inutile.

Azi m-am întrebat pentru prima oară de ce aş mai avea nevoie de ele în continuare. Şi răspunsul a venit fără întârziere, ca un cal galopând pe un pod de lemn. Nu mai am nevoie de nicio structură. Nu mai am nevoie de nicio regulă. Pur şi simplu nu îmi mai pasă. Nu mai vreau limite.

Vreau să îmi scot aripile din colivie şi să fâlfâi din ele, poate aşa ajung mai repede unde vreau. Chiar dacă rămân în colivie, voi fi în stare să o car după mine în timp ce zbor. Dar fără structuri. Structurile plictisesc. Structurile închid porţile. Iar eu vreau să le deschid. Şi să trec prin ele.

În suspensie

Aşteptările mă omoară. Să aştept mi se pare cel mai sfâşietor lucru din viaţa asta. Să aştept mi se pare mai greu decât orice. Este un timp mort, în care nu se întâmplă nimic şi în care totul este monoton, indiferent de pornirile tale.

O aşteptare este perioada în care nu cercetezi, nu cauţi, nu ai parte de răspunsuri, dar nici de întrebari. Este o ceaţă aşteptarea asta, una care te ameţeşte şi una care te buimăceşte. Te îngheaţă şi te ţine strâns între ghearele ei. Nu îţi dă drumul decât atunci când tu nu mai rămâi cu nicio speranţă şi te lasă aşa, nemişcată, până când simţi că nu mai poţi.

Tocmai din acest motiv îţi este greu să îţi revii după o aşteptare, tocmai din cauza asta treci atât de greu printr-o aşteptare. Te bântuie chiar dacă a plecat şi are grijă să îşi lase amprenta în viaţa ta astfel încât să nu o uiţi niciodată.

Şi nu vreau să aştept .. chiar nu vreau.

De mai

Q&A

Şi cum se procedează atunci când cuvintele care vor să iasă pe gură dor? Cum se face atunci când cuvintele, chiar de ies la suprafaţă, încă te mai macină şi roiesc în jurul tău?

Uneori simt că întrebările sunt într-atât de multe, încât stau aburite la coadă, nerăbdătoare să intre în colivia mea. Şi chiar dacă intră, chiar dacă am loc pentru toate, vreau să scap de ele cât mai repede - să intre răspunsurile în locul lor. Dar ce anevoios şi drumul acesta al lor. Mă agită şi mă frământă. Cu toate astea, despre întrebările mele vorbesc. Şi atâta timp cât sunt ale mele, trebuie să le accept. Până la urmă, eu le-am ademenit în colivie.

Aştept să vină vara. Şi toamna. Şi iarna. De fapt, aştept doar ziua de mâine. Şi nu ştiu ce se va întâmpla. Dar cred că o să îmi placă. Nu rămâne decât să caut răspunsurile. Răspunsurile mele.

O insulă din asta

Cele mai frumoase dimineţi le încep cu o plimbare în parc. Stând culcată în iarbă am impresia că nimic rău nu mă va atinge niciodată, iar soarele care mi se strecoară printre pleoape îmi oferă inspiraţie şi linişte. Şi nimic nu se compară cu susurul păsărilor sau cu şoaptele apei. E o insulă de pe care nu aş pleca niciodată - în viaţa aglomerată şi falsă de multe ori. Pe insulă nu am întrebări. Pe insulă am numai răspunsuri. Frumos ar fi să fie toată lumea o insulă din asta.

De gutui

Unde stă limita dintre ce vreau şi ce pot

Stă culcată sau abia stă să nu plece limita asta? Ce vreau şi ce pot .. mmm, două lumi diferite. Şi totuşi atât de apropiate. Tot ce mă desparte de una şi tot ce mă desparte de cealaltă sunt, de fapt, fricile mele autentice, pe care eu am ales să le ascund sub o mască - orgoliul meu.

Nu pot vorbi în acest context despre tristeţe sau fericire. Pot vorbi, în schimb despre ce schimbări pot face în viaţa mea. Şi despre cât de repede sunt dispusă să le fac. Pot vorbi despre o păstaie uscată. Pot vorbi despre cum i-aş culege seminţele şi despre ce alte păstăi ar aduce în viaţa mea. Secretul rămâne, însă, în a nu mă limita la vorbe.

Şi de multe ori mă limitez. Dar nu de data asta. De data asta limita mea se va transforma în aburi. Pentru că aleg un alt traseu. Vreau să rămân o sinusoidă, dar nu vreau să cobor din primele două cadrane, pentru că ele îmi oferă linişte şi încredere. Şi experimentez până nu voi fi sigură că am încercat toate metodele.

Sunt o undă sinus

Vine o zi când mă satur de atâta optimism şi încerc să cred că ochii mei au fost făcuţi să plângă, înainte de toate. Iar sufletul meu a fost făcut să sufere. Mmmmm .. Mă gândeam zilele astea că încep să îmi uit rănile. Dar, chiar şi aşa, lacrimile curg în continuare, invizibile.

Ieri am întrebat trei păpădii când au plâns ultima oară. Şi am încercat să îmi aduc aminte când am plâns şi eu. Şi nu am putut să îmi aduc aminte. Este posibil să plângi fără lacrimi? Este posibil să suferi fără a-ţi materializa suferinţa în vreun fel?

De fapt, eu nu sunt nimic altceva decât o undă sinus. Şi atunci este evident că întrebările nu încetează să se prelingă pe pereţii sufletului meu şi că nu mă voi simţi bine în colivia asta niciodată. Eu nu voi deveni niciodată paralelă, chiar dacă doar din linii paralele este făcută colivia. Eu am o altă predestinare. Una plină de urcuşuri şi coborâşuri. Dar îmi este atât de greu să înţeleg de ce a trebuit să fiu anume eu o undă sinus! Şi ştiu că nu are rost să caut motivul pentru care sunt o undă care şerpuieşte neîncetat .. Totuşi sunt o norocoasă. În colivia asta mică este loc şi pentru păpădiile mele, şi pentru păstăile verzi şi uscate. Le duc cu mine, pe punctele mele de maxim şi minim - doar ca să nu se plictisească. Şi îmi este mai uşor aşa.

Cu toate astea, nu mă pot abţine de la lacrimi. Sunt o undă sinus.

La plimbare cu mine

Şi totuşi de ce să nu mă tem? De ce să nu fiu nesigură pe mine? De ce să nu ştiu ce fac jumătate din timp? Asta fac oamenii de mai bine de două mii de ani încoace. Iar faptul că mă ciocnesc şi eu de toate fricile mele nu este decât o altă filă din viaţa mea. Dacă aş avea toate răspunsurile şi dacă aş avea toată încrederea din lume nu ar mai exista revelaţiile pe care le am în fiecare picătură de dimineaţă sau apus de soare. De ce să nu am întrebări? De ce să primesc răspunsuri?

Eu vreau să mă descopăr încet şi să mă bucur de fiecare petală a mea. În fiecare zi, cu fiecare om care trece prin viaţa mea. Cu fiecare rază de soare, cu fiecare vorbă de duh şi prin fiecare freamăt de suflet. Cu fiecare metru - mai aproape de adevăr, cu fiecare zi - mai aproape de mine. Nu ştiu când şi nu ştiu cum. Dar ştiu că nu este nevoie să mă agit. Tot în păstaie rămân, tot cu păpădiile lângă mine şi tot în colivie. Dar colivia se mută si razele sunt mereu altele, iar pământul când este mai uscat, când este mai înrourat. Tot de ce am nevoie port cu mine, indiferent de ce se întâmplă în jurul meu. Şi nisipul se usucă. Iar cântecul meu de pasăre devine tot mai uşor cu fiecare noapte. Privesc în depărtare şi ştiu că voi ajunge acolo într-o zi în care voi fi trecut cu capul sus prin viaţă. Oi fi doar eu cu mine în toată călătoria asta, dar vreau sa mă bucur de fiecare moment. Că este bine, că este greu. Sunt o plimbăreaţă mai altfel. Si chiar de arată alţii cu degetul la mine, nu îi voi opri. Trebuie să se ocupe şi ei cu ceva. Eu îmi văd de drum. Cine vrea, vine cu mine. Cine nu, rămâne pe loc. Poate vine mai târziu.

Nu caut nimic altceva decât pe mine. Cât de greu poate fi? Dar nu trebuie să răspund acum. Acum continui să merg. Şi să mă bucur de ce văd în jurul meu. Restul nu contează.

Raze de zâmbet

Brizele vin şi se duc, dar cel mai important este să rămâi cu ele în suflet şi să le ţii aproape de inima ta până vin următoarele. Nu contează ce aer respiră ceilalţi, contează ce aer respiri tu în fiecare zi. Iar dacă dimineţile le începi cu un zâmbet mare cât tine, succesul este garantat.

Confesiunile unei păsări

Este atât de greu să te simţi prinsă într-o colivie şi să nu poţi deschide uşiţa pentru a zbura cât mai departe, pentru că ai nişte gheare neadaptate şi slabe .. Este atât de greu să conştientizezi că visele pe care le ai legate de văile prin care vrei să zbori şi cerul pe care vrei să îl atingi nu vor deveni realitate doar decât după ce stai o vreme închisă .. Şi este atât de sufocant să îţi construieşti planul de zbor fiind închisă şi neavând posibilitatea unui zbor adevărat. Nu contează că ar fi unul frânt, contează că ai fi încercat. Dar firele de metal ale coliviei nu te lasă să pătrunzi printre ele. Îţi bagi ciocul în afară, guşti din lumea la care visezi, dar nu poţi face parte din ea, totuşi. Colivia te face nefericită. Câteodată crezi că nu vei mai ieşi din ea niciodată şi că toate zborurile tale se vor limita la visele pe care le vezi cu ochii minţii neîncetat .. Atunci îţi rămâne doar o posibilitate. Una singură, de care atârnă toate speranţele tale şi cursul firelor tale de gând - o altă pasăre, mai puternică, care să topească colivia de metal. O pasăre care a zburat prin locurile pe care le-ai visat dintotdeauna, o pasăre care să te înveţe cum să zbori şi să îţi arate traseul cel mai liniştit. Dar pasărea nu poate ajunge de una singura la colivia ta. Trebuie să o chemi, cu glasul inimii şi al gândului. Trebuie să îţi îndrepţi toate energiile spre pasărea care te va salva .. Doar atunci vei ieşi din colivie şi vei ajunge să zbori mângâiată de razele soarelui şi ale lunii, alături de cealaltă parte a sufletului tău. Doar atunci .. Pentru moment, rămâi blocată în colivie. Este o protecţie de care nu mai ai nevoie, pentru că ai evoluat, dar care ţi-a fost impusă fără a fi întrebată. Să te asiguri că puii tăi nu vor trăi niciodata în colivie. Lasă-i să zboare în libertate şi nu le pune întrebări. Lasă-i să caute şi să greşească. Lasă-i să devină cine vor. Lasă-i .. Şi priveşte cu încredere printre firele de metal, nu ştii niciodată când ajunge pasărea pe care ai aştepat-o toată viaţa. Nu plânge, cântă - ca să îţi audă trilul. Şi va veni. Doar să ai răbdare ..

Gust de lămâie acru

Făina cu miros de toamnă

Sunt făcută dintr-o făină cu miros de toamnă. O simt în zori în vârful creştetului, când gândurile se urcă însetate pe meridianele mele. Când suflă ora 6 peste mine, ea coboară încet în călcâiele mele şi mă împinge pe corzile matinale ale vieţii. Când sunt tristă, făina se face cocoloş. Când sunt fericită, făina zboară în toate părţile şi îmi acoperă inima cu fericire tomnatică. Pe câmp am fost concepută şi acolo simt că îmi este casa. Pe câmp mă simt mai liberă ca oriunde altundeva. Sunt fiica spicelor de grâu şi a picăturilor de ploaie. Iar mirosul de toamnă îl am impregnat în mugurii mei de ADN.

Sirop de vorbe galbene

Geamul meu cu praf de iarnă

Cu el încep zilele şi termin serile. Este un geam special. Când nu pot adormi mă uit prin el, poate-poate îmi spune o poveste despre păpădii şi atunci adorm mai uşor. Ne înţelegem bine eu şi geamul. El nu pune întrebări,eu nu îl critic. Avem o relaţie armonioasă. În momentele în care ies din casă, geamul meu rămâne în compania străzii. Mă întreb uneori dacă nu este gelos. Plimbându-mă toată ziua, dau de alte geamuri, de alte uşi. Dar mereu mă întorc la geamul meu, pentru că doar el îmi oferă liniştea de care am nevoie.

Geamul meu cu praf de iarnă. Prin el şi păpădiile par mai galbene. Şi păstăile mai verzi.

Nisip

Pe poteci de sare

Mi-e dor de serile în care briza se juca cu fusta mea, în care picioarele mele desenau dorinţe pe firele de smarald, în care gandurile mele pluteau mână-n mână cu briza văratică. Îmi e dor de acel moment al anului în care timpul nu mă întreba nimic şi în care am început să consum dulceaţă de râsete. Îmi este dor de după-amiezile cu pistrui de soare şi de dimineţile presărate cu tristeţi de rouă.

Mă întreb adeseori dacă nu îmi pierd timpul fiindu-mi dor de lucruri, persoane şi momente pe care nu le mai pot avea. Sau poate că încă nu s-a întâmplat nimic în viaţa mea care să mă facă să uit totul şi toate şi să încep un alt desen pe planşa cu nisip. Nisipul. Dacă nu ar fi lacrimile cele care să îl ude, poate că nu ar mai rămâne atâta dor în mine. Dar sunt. Şi curg înşiroiate pe nisipul meu. Unele şi-au făcut poteci şi curg fără încetare, altele au format depresiuni în care fricile mele se învârt concentric.

Iar eu am nevoie de o briză care să vină să usuce şiroaiele de lacrimi şi să împrăştie sarea din ele. Am nevoie de un vânt care să îmi uite toate durerile. Şi cu toate astea, m-am obişnuit. M-am obişnuit să exist pe un nisip răvăşit de lacrimi.

Doar că nu ştiu cât va mai răbda nisipul. Vezi tu, sarea asta îl face să împietrească. Şi mă tem să nu se transforme într-o rocă. Mi-e teamă că devine rece şi inflexibilă.

Unde păstăile freamătă alene, iar delfinii de Amazon închid ochii

Cum arată viaţa ta

Asta m-a întrebat azi un fir de păpădie. Nu ştiu.

Cum ar trebui să arate? Şi dacă nu ar trebui să arate în nici un fel? Am nevoie să ştiu cum arată viaţa mea?

Eu viaţa o percep ca pe un boţ de plastelină. Azi îl modelez aşa cum simt. Nu contează că vine ziua de mâine cu potenţiale probleme care ar putea schimba faţada boţului meu de plastelină. Îl remodelez, dacă este cazul. Azi vreau să dau formă de una singură boţului meu. Dacă este o greşeală, voi învăţa din ea. La urma urmei, nu există nici un controlor de boţuri de plastelină. Doar eu şi boţul meu.

Şi ziua de mâine.

Şi firele de păpădie.

Cum răsar bobocii

... dar nu cei de toamnă, ci, mai degrabă, cei de primăvară - bobocii de floare.

Aşa vreau să răsar şi eu în fiecare primăvară, poate chiar în fiecare dimineaţă - alene şi suav. Fără grabă, fără restricţii. Să aştept mângâierile soarelui pe tâmple, că să îmi usuce roua.

Bobocii de floare sunt mai liniştiţi şi mai fericiţi. Ar trebui cu toţii să pretindem că suntem nişte boboci de floare, măcar o dată la cinci dimineţi. Pe semi-întuneric, pe răcoare, când razele încă se mai decid dacă merită să coboare în vieţile noastre sau nu.

Acolo, în taină, să existăm ca pe sub rouă şi să ne gândim la ziua ce vine. Noi, bobocii de floare, o altă faţadă a existenţei.