să încolțim semințe

cine a zis .. cine a gândit .. cine a intuit .. nu mai contează. să așteptăm. să fim fericiți. să ne gândim la catifea. și mătase. să ne mângâiem speranțele cu răbdare. și dorințele cu amânare. că așa face și pâmântul pe timp de secetă. când ploile nu vin. dar .. în cele din urmă .. tot vin. ca să rămână. și să încolțească semințe. pe care să le crească în păstăi. cu răbdare. cu amânare. și cu dragoste. față de tot și de toate. în așteptare. ce frumos. așteptările, chiar de dureroase uneori, sunt frumoase. de neuitat. este de datoria noastră să ne bucurăm cum putem mai bine de ele. nu-i așa?

inimi de lichior. lichior de inimi.

să ne curgă lichiorul prin vene. și să umblăm amețiți prin jungle pustii. verzi. năucitor de verzi. și să plouă torențial. zăpăcitor de torențial. dar să nu ne spele amețeala. și să ne curgă razele de soare pe spate. câte una pe zi. dar să nu ne evapore amețeala. să ne înghită noaptea cu freamăt de frunze. și să ne pierdem capul printre ele. dar să nu ne pierdem amețeala. să curgem printre liane. și să ne încâlcim gândurile printre ele. dar să nu ne încurcăm amețeala. să ne rotim concentric. dar să ne curgă lichiorul prin vene mai întâi.

cocoloșcocoloșcocoloș.

hai.

să.

ne.

întindem.

gândurile.

la.

uscat.

am.

o.

sârmă.

care.

atârnă.

de.

gât.

iar.

dacă.

nu.

se.

usucă.

până.

mâine.

să.

le.

trecem.

prin.

niște.

praf.

de.

cânepă.

și.

să.

le.

punem.

la.

uscat.

din.

nou.

dar.

să.

nu.

ne.

pierdem.

speranța.

fiecare.

cocoloș.

la.

timpul.

său.

fiecare.

gând.

la.

timpul.

său.

se.

usucă.

doar.

să.

avem.

răbdare.

numai pentru

o cameră numai pentru dragoste. numai pentru gemete. pentru plăceri. pentru dureri. numai pentru scântei și numai pentru flăcări. numai pentru secrete. o cameră numai pentru noi. o cameră numai pentru șoapte. și lacrimi. de fericire. a noastră. printre degete și printre gene. pe sub mâini și pe sub sâni. tu și eu. într-o cameră. doar pentru asta. asta. care ne unește. și ne leagă. cu cordoane de fierbinte. din jăratec. de apus și răsărit. din centrul lui. al pământului. înspre noi. secetă și ploi. între patru pereți. o lume. ca o păstaie. numai pentru dragoste. numai pentru noi.

20 de secunde în compania unei lămâi verzi

ploi de vară. când te aștepți mai puțin. de după soarele deghizat în nori. și de după aerul deghizat în verde .. aer văratic de nopți bucureștene .. ce dor îmi era de tine. și ce bine că ești aici.

o mâță under all that .. .

.cel mai bine știu japoneza

cântece cu miros de noapte târzie .. și dimineți colorate cu atingeri de ploaie. cu atingeri de tine. întârziate. pe îndelete. dar sigure. niște magiun de vorbe matinale. ușoareușoareușoare. mă apasă. ești un nu, dar vrei să pari un da. cu disperare. cu încăpățânarea că te va agăța cineva cu niște clești de gura unui borcan. ca să fii mai aproape de magiun. și să simți cum dansează vorbele printre voci.

din mansardă lumea pare mai fluidă

- eh. ți-am zis că nu se face înconjurul lunii într-un an. nu m-ai crezut.
- da. nu te-am crezut.
- acum tot ce trebuie să faci este să îți continui drumul.
- cum?
- să te conduci după ațele de păstaie pe care le-ai tot împrăștiat pe lună.
- în trei săptămâni o să îmi zbor părul.
- cum adică?
- așa, pe gândurile vântului.
- dar pe lună nu există vânt.
- cum să nu? uite! fuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu
- și mâine?
- mâine mai plantăm o speranță. și ne zburăm părul. și o luăm de la capăt. nu așa mi-ai zis tu să fac?
- da. așa să faci.
- miroase a urzici aici pe lună.
- este de la regrete. să scapi de ele și va începe să miroase a tarhon.
- și ce fac cu nerăbdarea?
- pe asta să o trimiți împreună cu părul, să aibă grijă vântul.
- și eu? eu cu ce rămân?
- cu tine!
- și atât? nimic altceva?
- atât. prea des ne pare că mai avem nevoie și de altceva, dar luna are grijă de noi chiar și așa, singuri cum suntem.
- dar noi nu suntem singuri. chiar dacă suntem singuri.
- cine ți-a spus asta?
- adoratrice.
- atunci nu are rost să mai vorbim. adoratrice știe mai bine.

quatsch

și uneori este cam aiurea să te mângâi pe cap când tu ești ocupat cu a salva lumea și uneori este cam aiurea să te înhaț de mijloc și uneori este cam aiurea să îți caut gura și uneori este cam aiurea să îți vreau carnea și uneori este cam aiurea să îmi fie dor de cărările inimii tale și uneori este cam aiurea să aiurea cine decide ce este aiurea și ce nu este aiurea eu o să te mângâi pe cap când o să am chef și o să salvăm lumea împreună și o să te înhaț de mijloc și o să îți caut gura și o să îți vreau carnea și o să merg pe cărările inimii tale și o să fim aiuriți amândoi dacă este nevoie dar pentru început lasă mă să trec dincolo de semnele tale de punctuație lasă mă

cu luna pe umeri

Cum se face că de fiecare dată când pașii noștri se intersectează, ne pică luna pe umeri? Ne trece numele pe o listuță cu aromă de ghimbir, ne suflă niște praf de lămâie pe frunți și pleacă grăbită să găsească alți umeri și alte frunți.

Plimbându-mă pe raza raportorului

Cum fac să nu-mi urăsc opușii, inverșii? Cum fac să nu mă afecteze cele 180 de grade? Le împart pe grupe de câte 5 grade? Dar este așa de greu! Eu trebuie să înțeleg toate gradele, nu numai pe acelea care sunt grupate câte 5! Ura este atât de apropiată de dragoste, iar dragostea nu moare .. niciodată. În concluzie, trebuie sa caut poarta spre dragoste, poarta prin care voi ajunge să îmi înțeleg opușii și inverșii, indiferent de câte grade măsoară raportorul între noi.

Și atunci apare altă problemă: eu nu am mereu la mine un raportor. Prin urmare, ar trebui să iubesc pe toți la fel, indiferent de câte grade are fiecare. Este oare posibil să iubești pe toți la fel? Este oare posibil să nu îți pese de câte grade are fiecare? Oare dragostea este compusă și din indiferență și din interes față de alții? Concomitent?

Și ordine și haos. Și demon și înger. Și alb și negru. Și lumină și întuneric. Și cruzime și blândețe. Și durere și plăcere. Și rece și fierbinte. Toate oscilează pe raza raportorului. Iar dacă nu poate una fără alta, atunci rămân ambele. Și toate cele care există între ele.

Ca argintul viu

Pășim desculț prin zăpadă și auzim viorile cum plâng. Ne rotim, ținându-ne de mâini, iar fulgii cad alene peste râsetele noastre. Ține-mă cât mai strâns și cât mai aproape de tine. Nu mă pierde. Auzi?

Impresii

Verdele este culoarea ei preferată. Și a lui. A ei, pentru că trăiește cu gândurile în păduri. A lui, pentru că trăiește cu gândurile în pipă. Și mâna ei alunecă pe pieptul lui. Căldurile lor devin una. Iar verdele devine transparent. Dar nu contează.

chiar dacă

Și ce ne facem dacă nu ve vom găsi niciodată? Timpul .. are mult prea multe găuri prin care se scurg momentele. Și nu le mai pot controla. Tu? Poți? Hai să le coasem. Avem nevoie de o ață trainică. Aceeași care te leagă pe tine de mine. De ce nu o văd? Tu o vezi? Cine o vede? L-aș invita în viața mea, să îmi arate drumul spre tine. Dar sunt cam deconectată de lume. De multe ori simt cum mă evapor. Și totuși, mă regăsesc mereu aici, așteptându-te, neschimbată. Noi ne vom găsi, chiar dacă va trebui să așteptăm încă o viață.

round and round and round my head

the 7th

Și dacă tu nu știi, eu cum să știu? Și dacă tu nu vrei, eu cum să vreau? Lupii știu și vor, dar nu noi. Noi suntem altfel.

How come?

I always seem to forget how easily hopes can melt. I always seem to forget how easily one can dwell, but not live. Survive, but not live. What is surviving after all? Is it an illusion? Is it some scarce memory of life? Are we responsible for letting it take hold of our lives?

There are these days when I forget about who I am or who I want to be. There are these nights when I feel more like myself than I ever feel throughout one day. And there are these moments - which I cannot timely map - when I switch from me to nothing and from nothing to me back. Is this even possible?

Are we even here? What is it that we are, do, hope for, wish, love? Are we wasting our time? Does it really matter - what we do and what we are? How can we find out? Do we matter?

It is these questions that make me forget the daily nonsense I step into. It is these questions that make me not settle for what's here, but strive for understanding the meaning of life. Still, the in-between time .. is sometimes unbearable.

215 petale

Închid ochii pentru câteva secunde, apoi îi deschid și îmi dau seama că lucrurile s-au schimbat. Colivia mea a luat calea altor vieți. Nisipul a zburat spre zări, semințele au încolțit care pe unde a apucat. Iar eu am rămas aici. În căutarea altor tot-uri și altor nimic-uri. Cu certitudinea că le voi găsi.

Deși am ochii larg deschiși, încă mai cânt balade. Am mereu impresia că în loc de inimă am o clanță de ușă, pe care dacă ar deschide-o cineva și ar trece dincolo de ea, nu s-ar mai întoarce înapoi. Puțini sunt oamenii care aleg să nu mai iasă din tine. Dar cu cât sunt mai puțini, cu atât sunt mai speciali. Ca frunzele care rămân legate de ram și după primele ninsori.

Între timp, continui să număr petalele.

Secretele din portocal

Dragostea nu se ține în borcane de sticlă

Pieptul tău cu iz de bergamot.

Coapsele mele ca porumbul de august. Mâinile tale ca pelicanii de septembrie. Genunchii mei ca frunzele de octombrie. Degetele mele ca ploaia de noiembrie. Buzele tale ca fulgii de decembrie. Talia mea ca zilele de ianuarie. Spatele tău ca nopțile de februarie. Tălpile mele ca minutele de martie. Pleoapele tale ca roua în aprilie. Sânii mei ca florile de măr în mai. Ochii tăi ca gândurile în amurg de iunie. Limba ta ca apusurile de iulie.

Pielea mea cu aromă de portocale.

Cine a spus că dragostea se ține în borcane de culoarea busuiocului?

A doua zi

Mâine când te vei trezi ce îți vei aduce aminte despre mine? Cum eram azi îmbrăcată, ce ți-am zis când ne-am despărțit sau că am râs la fiecare dintre glumele tale lipsite de culoare? Probabil că nimic din toate astea. De ce? Pentru că nu te-ai uitat cum eram azi îmbrăcată, pentru că nu ți-am zis nimic când ne-am despărțit și pentru că eu nu am râs, iar tu nu ai spus nici o glumă lipsită de culoare. Pentru că, deși am respirat același aer timp de o oră, tu erai în altă galaxie. Pentru că, în loc să ne despărțim, am ales să plec fără ca tu să observi, deși am sperat tot drumul acasă că îmi vei simți lipsa după și deși știam că degeaba sper.

Degeaba sper să te citesc la mezanin, degeaba sper să te transcriu la demisol și degeaba sper să te iubesc la mansardă. Eu îmi presar existența printre mese și scaune, încercând să găsesc a douăzeci și treia piesă din mine. Tu îți petreci timpul afară, trăgând săgeți în mameloane de carton. Eu mă caut. Tu te-ai găsit. Ce lină este nesincronizarea asta și cât de mult mă face să îmi doresc să devin un arc. Din caramel. Să mă topesc în mâinile tale calde și să nu îmi fac griji că nu îți vei aduce aminte de mine a doua zi.

Între început și final

Cică într-un final toate se așează la locul lor. Dar cum îmi dau seama când vine finalul? Viața nu este un film, să știi când se termină. Plus că mie îmi plac mai mult începuturile.

Pulberi de păstaie

Și vine un moment când păstaia crapă, când tot din ce ai fost nu mai este. Ești mai mult decât ai fi vrut vreodată, dar totuși, mai puțin decât vrei acum să fii. Respiri. Și deși ațele păstăii au zburat demult, păstaia încă te mai acoperă. Pentru că este parte din tine. Tu nu o mai vrei, dar ea încă te mai vrea. Parcă nu mai vrei să suferi, dar amintirea suferințelor te tentează prea mult. Păstaia îți aduce aminte de momentele în care suferința era unicul personaj din viața ta. Orice te leagă de viața aceea te face să tremuri. De plăcere? Poate. De dependență? Poate. Dar te face să tremuri. Îți este dor de suferință. Pentru că te simți în elementul tău așa. Suferind. Nu știi nimic altceva decât suferința. Vrei să o lași în urmă, dar ea te trage constant înapoi. Te agăți cu toate speranțele de sârmele coliviei, vrei să pătrunzi în afară. Dar încă nu poți. Încă.

at the end of the day

- The ones who really suffer are those who do not know what they want.

- I am happy you are not one of them anymore.

- I never thought I would get here.

- I know. Seems like you did not carry that cage of yours in vain all this time.

- Can't you see it? It is so not about the cage .. it is so about the dandelions, and so about the pods.

Offer them a shoulder to cry on

No one should suffer. Or cry. Or wait in vain. But they do. And then what can you do, eh? But sitting there by their side, offering them a shoulder to cry on, saying comforting words, even if they are not true and even if you do not truly believe in them. It is about them - the ones who fate hasn't been as generous with as it has been with you. It does not make them any different, it just challenges them more. It gives them an opportunity to become stronger than anyone, day by day, tear by tear, hope by hope. Still, no one should suffer.