Lucrurile astea

- Şi cum se iubesc beţele parfumate?
- Fumegând.

...

- Ce viaţă au beţele parfumate?
- Încep să trăiască în momentul în care sunt aprinse şi mor atunci când se sting. Cât timp ard, însă, este de datoria lor să îşi împrăştie fumul peste cât mai multe suflete, prin cât mai multe vieţi omeneşti.
- Ce se întâmplă cu beţele după ce mor?
- Trec în alte forme. Cenuşa lor ajunge în locurile în care nu a ajuns cât timp au trăit. Beţele sunt perpetue. Prin cenuşa lor. Și prin fumul care rămâne pe sufletele oamenilor.
- Au povești frumoase bețele astea.
- Da.
- Dar poveștile lor ajung să fie spuse de cei fără povești.
- .
- .
- .
- Eu cred că oamenii fără povești ar trebui să își înceapă propriile povești.

...

- Și Hans Christian Andersen?
- Ce-i cu el?
- Pentru el nu a contat că nu și-a trăit poveștile. A continuat să le spună pe ale altora.
- Ți-a zis chiar el asta?
- Nu, dar oamenii fără povești știu lucrurile astea.

If

Ca fructele verzi

- Cum o fi?

- Cum vrei.

- Vreau.

- Ce bine.

...

- Ai găsit-o.

- Da. Era exact între cap şi inimă.

- A stat de vorbă cu coastele în tot acest timp?

- Da. Ce egoistă.

- Nu o poţi blama.

- Nu pot. Dar vreau.

- Mereu vor exista aţe care tânjesc după păstăile lor.

- Ca fructele verzi rupte prematur de pe ram

Have you seen it

- Will you stay with me?

- Do you want me to?

- Ask me something easier than that.

- What can be easier than a wish?

- A fear.

- Your mind goes on and on in loops. Let it rest for a while. Maybe only then your heart will also be able to feel and take decisions.

- Who are you?

- I can be who you want me to be.

- Yes, you can.

- But may I?

- I would have to ask my seeds first.

- Well then why don't you?

- They are too scattered.

- It is you who they depend on. Do not let them dry out while trying to return to your pod. Help your seeds.

- How old are you?

- I am in my twenty third life.

- So you are a restless soul then?

- You may call me so. Still, I have got a feeling there is no word for what I am.

- Is it possible you are another shape of me?

- I don't know that. All I know is I am here to help you and your seeds.

- I am missing a thread. Have you seen it?

Ce a fost în capul meu

- Tu crezi că dorinţele pică din cer?

- Da. Ca fulgii de zăpadă. Şi ca puful de păpădii.

- Eşti incurabilă.

- Îmi este dor de o ploaie. De ianuarie.

- Încep să cred că nu ai nevoie de nici o şcoală de vrut.

- Adevărat. Păstăile nu merg la şcoală. Ce a fost în capul meu

Te ajut

- Şi cine ţi-a zis să mergi pe cărarea asta?
- El.
- Ţi-a zis de ce?
- Nu.
- ... ?
- Nu m-a interesat de ce. A fost prima oară când am fost îndemnată să merg pe o cărare. Şi nu mi-a păsat de nimic altceva în acel moment.
- Dar după? După nu ţi-a păsat?
- După?
- După.
- Nu ştiu. De fapt, nu am ştiut niciodată
- Dar ...
- nu am ştiut niciodată ce vreau. Uneori mi se părea că însăşi actul de a vrea, în sine, era imposibil. De neconceput pentru mine. Mereu mi-a fost greu să vreau.
- Şi totuşi nu te-ai oprit din mers.
- Nu.
- Şi acum?
- ?
- Vrei?
- Nu ştiu.
- Crezi că o să vrei vreodată?
- Probabil. Auzi, ai putea să îmi recomanzi şi mie o şcoală de vrut?
- Cărarea este un început bun.
- Da, dar simt că nu este suficient. Simt că mă constrânge.
- Dar toţi suntem constrânşi într-un fel sau altul. Este inevitabil.
- Şi atunci nu este masochist să vrem? În condiţiile în care avem constrângeri?
- Nu.
- …
- Suntem oameni. Oamenii vor. Şi chiar dacă sunt constrânşi, nimic nu îi opreşte.
- Uite, vezi, aici cred că este problema.
- ?
- Eu nu sunt om.
- ?
- Eu sunt o păstaie. Iar aţele mele nu vor. Nimic. Deocamdată.
- Puteam să jur că eşti om.
- Ştiu. Multă lume mă confundă.
- Ah. Şi totuşi îmi este greu să te înţeleg.
- Da. Şi mie.
- Şi cum rezişti?
- Păi .. aţele mele au fost mereu cu mine şi vor rămâne cu mine mereu. Asta îmi dă putere zi de zi.
- Nu se rup aţele tale?
- Nu. Se regenerează la fiecare 23 de zile.
- Înţeleg.
- .
- El ce părere are despre aţele tale?
- Contează părerea lui?
- Spune-mi tu.
- Depinde la care el te referi.
- Există mai mulţi?
- Da.
- Câţi?
- Câte stele pe cer.
- Nu ..
- Da. Dar problema rămâne
- în a găsi o şcoală de vrut.
- Exact.
- .
- Mă ajuţi?
- Cu şcoala de vrut?
- Da.
- Te ajut

Bedi

Ce este important pe lumea asta

Unele păstăi au colivia lor şi nu prea se aventurează să o schimbe aşa, peste noapte. Dar chiar dacă pare greu la început, îmi dau seama tot mai mult pe zi ce trece că este mai bine să laşi unele păstăi să rămână în coliviile lor. Dacă ar trebui să se mute în colivia mea, ar fi nevoie de schimbare de acte, cazier judiciar, carte de muncă şi alte bătăi de cap de care numai o păstaie nu are nevoie. O păstaie adevărată se poartă mereu nonşalant cu celelalte păstăi (ba chiar şi cu unele păpădii) şi îşi arată seminţele numai altor păstăi adevărate. Periculos pe lumea asta - să vezi păstăi false zi de zi şi cum acaparează noi seminţe şi noi colivii, fără ştirea acestora din urmă. Cu toate astea, îmi dau seama că eu am o colivie adevărată, demnă de iubit, păstrat şi apreciat. Ar trebui să îi spun mai des coliviei mele asta - o fac mult prea rar. O fi natura mea de păstaie să uit ce este important pe lumea asta? O fi natura mea de păpădie să îmi aduc aminte ce este important pe lumea asta?

Rădăcini

Ador nopţile vaporoase. Acelea care sunt pline cu pâlcuri de vis. Şi păstăi verzi-verzi, care abia aşteaptă să intre în colivia mea, să mă hrănească şi să mă ţină de aţe în momentele cele mai picante sau răcoritoare ale mele. Parcă nici nu mai vreau să adorm. Vreau să stau de veghe, să îmi admir colivia, păstăile şi păpădiile pe care le-am adunat în ea de-a lungul timpului; dar, mai ales, razele de soare strălucitor care se văd în zare, printre nuielele coliviei. Şi oftez. Şi zâmbesc, pentru că asta fac păstăile atunci când îşi aud seminţele pulsând în interior. Şi sper că ziua de mâine va fi şi mai vaporoasă decât noaptea asta. Care să îmi hrănească visele şi speranţele. Puţin câte puţin. Până nu ajung pe acel val al mării, unde nu va mai rămâne nimic de făcut. Decât să exist simplu. Între cer şi pământ. Pentru că aşa fac fiicele adevărate - se întorc mereu la rădăcini.

Te-ai întrebat vreodată

Când coboară cerul pe pământ, parcă plânge, parcă râde - nu ne dăm seama niciodată. Pentru că devin un tot întreg. El - cerul şi ea - pământul. Ca două spice împletite, coapte, foşnitoare. Pentru totdeauna. Şi fac dragoste. Cu fiecare ploaie, cu fiecare soare. Şi cu fiecare lună. Iar noi între. Cer şi pământ.

Suntem nişte flori. Ale iubirii lor. Şi uităm mult prea des că noi din dragoste am fost făcuţi şi de dragoste avem nevoie ca să ne transformăm în fructe. Unele care strălucesc cel mai frumos la lumina lunii. Şi unele care sorb praful de pe inimile noastre fără a pune întrebări. Şi unele care îl depozitează în sticluţe de culoarea busuiocului. După care le ascund la fundul pământului, ca să nu le mai găsească nici ele, dar nici noi. Doar cerul şi doar pământul. Să le înlocuiască. Cu dragostea lor. După care tot nouă să ne-o dea.

Te-ai întrebat vreodată de ce suntem atât de egoişti?

Să dansăm, shall we

Dar de ce avem nevoie de siguranţă la fiecare pas? Mi se pare absurd. Nu vom avea niciodată stabilitate în vieţile noastre, chiar dacă aşa vrem şi chiar dacă aşa credem că planificăm. Stabilitatea a fost adusă pe limbile oamenilor pentru a le spăla sufletele, nu pentru a exista de adevăratelea sub picioarele sau inimile lor.

Tot ce vedem în jurul nostru are loc pentru că la un moment dat cineva a luat o decizie. Unică. Cu drum întors ori ba. Care a afectat mai mulţi oameni sau doar pe sinele din el sau ea. Că ne întoarcem mereu la aceiaşi oameni sau nu, că alegem să uităm mereu aceleaşi frici sau acelaşi trecut este una dintre opţiuni. Că alegem să ridicăm capul sau că alegem să ne lăsăm purtaţi de vânt este o altă opţiune. Că alegem să pretindem stabilitate în vieţile noastre sau să ne amăgim că suntem liberi şi ne urmăm destinul, când, de fapt, nu suntem liberi şi urmăm visele altora - este şi asta, o altă opţiune.

Iar opţiunile sunt multe. Ca firele de praf. Se plimbă dintr-un loc în altul, se umezesc, se usucă, iar zboară, iar se fac noroi, iar rămân blocate între spaţii. Dar sunt acolo mereu, indiferent de forma pe care o iau. Ca nişte cameleoni. Metamorfozaţi şi neliniştiţi. Dar prezenţi peste tot şi în toate.

Pregătite pentru

Anotimpurile vin şi pleacă. Oamenii vin şi pleacă. Şi cu toate astea, deseori cuvintele rămân nespuse, gândurile - neîmpărţite, iar inimile - nemângâiate. În repaus. Între momente, ca nişte ţurţuri din puf de plop, gata să scuipe pământul de sub ele. Atârnă, bălăngănindu-se şi te împroaşcă, acoperindu-te cu puf. Între lună şi soare, între cer şi pământ, cuvintele se iau de mână cu gândurile şi cu inimile şi se rotesc concentric, ca într-o horă a disperării. Una care paralizează şi smulge, concomitent. De parcă acum vrei şi tot acum nu mai vrei. Orice. Pe oricine. Oricând. Oricum. De parcă acum poţi şi tot acum nu mai poţi. Ca un bumerang care ezită, ca un cuţit cu două tăişuri. Ca nişte pedale indecise. Înainte şi înapoi. Bop-bop şi dum-dum. În sus şi în jos. Ca laptele de cocos. Nici prea dens şi nici prea moale. Dar greu, totuşi, ca păstăile după miezul nopţii. Şi uşor, ca torcăitul pisicilor dimineaţa. Sub un zid. Gata să termine de săpat groapa, dar obosite şi prăfuite. Dulci. Şi amare. Adevărate. Mentolate. Pipărate. Pregătite pentru a fi trântite la pământ.

Noi între

Unele lucruri se întâmplă pentru că aşa vor ele. Nu te întreabă când, cum sau de ce. Se întâmplă pur şi simplu. Din senin. Unele lucruri se simt mai bine dacă nu se lasă aşteptate. Unele lucruri au viteza pufului de păpădie. Alte lucruri au greutatea seminţelor de păstăi. Toate, însă, ajung pe sufletele noastre ca să le mângâie pe animalele din noi. Firave, speriate, liniştite, obosite sau însetate, animalele aşteaptă unele lucruri. Noi nu ştim, dar ele ştiu. Tot. Programul de zbor, zonele de turbulenţă şi pistele de decolare. Ale unor lucruri. Sus acolo şi jos aici. Iar noi între. Unele lucruri si alte lucruri. Aşteptăm cu ochii în soare şi cu inima în stele.

Eşti

Deschide-mi uşa. Nici măcar nu este nevoie să baţi la ea. Scoate cheia din păr şi bag-o în broască. După care trage de clanţă. Dacă va scârţâi, înseamnă că trebuie să îmi cânţi o baladă. Dacă nu, să agăţi de ea o ramură de salcie - plângătoare ca mine în zilele cu puf albastru. Când vei trece dincolo de uşă, ai grijă să calci doar pe potecă. Iar când vei auzi un îngânat azuriu, să ştii că poţi să sari în iarbă. Să o mângâi, iarba, şi să îi zâmbeşti cu fiecare celulă a ta. Să o ţii de mână, chiar dacă nu îţi cere asta. Iarba nu vorbeşte, dar să o asculţi oricum. La apus sau la răsărit să îi mângâi sufletul chiar dacă va dormi. Să cumperi din bazar trei sticluţe. În cea crem să îi pui speranţele, în cea mov - fericirile, iar în cea maro - tristeţile. Şi când iarba va ofta, să deschizi sticluţele şi să îi aduci aminte de ce eşti acolo. De ce eşti acolo?

Să o aperi de razele soarelui când acestea vor deveni prea pretenţioase. Şi să o uzi cu apă de suflet când dimineaţa va sosi pe vârfurile ei. Noaptea să îţi treci degetele printre ea, dar nu o cutremura prea tare. Ascultă-i visele atunci când doarme. Şi nu o judeca. Eşti acolo pentru ea. Eşti acolo pentru ea?

Să presori stele prin ea. Dar să nu îi muţi rădăcinile din loc. Las-o să rămână cine este. Tu cine eşti? Eşti?

Valul de mare

Cât de uşor este să schimbi urma lăsată de picior în nisipul umed? Şi cât de greu este să-i păstrezi forma dacă vine un val mai mare? Contează toate astea? Nu ar trebui să conteze nimic altceva decât picioarele tale şi pământul de sub ele. Dar cu toate astea, oamenii caută să lase urme pe unde trec. Oamenii vor să existe prin orice, dar, mai grav, oricând. Oamenii vor să fie prezenţi în mai multe spaţii şi vieţi concomitent.

Nisipul pe care eu aleg să merg este altfel. Are alge si scoici care sculptează poveşti cu fiecare adiere de vânt. Dar nu vreau să las urme în nisip. Vreau să lase el urme pe tălpile şi pe ochii mei. Şi dacă se poate, cu algele şi cu scoicile o să îmi acopăr colivia. Iar nisipul o să-l las să zboare printre nuielele coliviei, ca să îmi aducă aminte de poveştile mele şi ale altora.

Şi dacă îmi este frică acum, nu îmi pasă. Fricile trec. Dorinţele rămân. Eu vreau să ajung acolo sus, pe valul de mare, unde nu-mi va rămâne nimic altceva decât lumina în cap şi păpădiile în suflet. Departe de oamenii care vor să lase urme pe lume.

Dintre stufuri

O epidemie de nuri

A început să miroase din ce în ce mai indecent a vară. Cu fiecare fustă dusă de vânt, cu fiecare bretea lăsată pe umăr, cu fiecare toc cadenţat, cu fiecare petală de piele, cu fiecare fir de praf, nurii strigă şi pretind atenţie. Oricând, oriunde, de la oricine. Pervers. Miroase a nuri în oraş. Nuri după colţ, nuri în spatele tău, nuri în dreapta ta. Vara este un anotimp al nurilor. Miroşi şi guşti aerul suprasaturat de nuri. Nu te întreabă nimeni. Vara asta eşti un consumator fidel şi nici măcar nu o ştii. Ţi-au intrat pe sub piele şi te-au infestat şi pe tine. O epidemie de nuri. Perversă şi frumoasă. O putere ascunsă.

Să fiu o culoare

Cum poţi umple un gol? Cum poţi reînvia un suflet? Cum poţi roti o planetă după ce s-a perindat eternităţi de-a rândul printre alte galaxii? Cum poţi? Poţi?

Vrei?

Culorile se amesteacă mereu, chiar dacă nu se leagă. Culorile nu întreabă. Culorile fuzionează. Complementare, ori ba, culorile fac viaţă. Culorile fac dragoste. Şi nu le este frică de nimic. Vreau să fiu o culoare. Una pastelată, de asfinţit. Sau de dimineaţă. Dimineaţă devreme, când adie liniştea peste suflete.

Pot?

Vreau?

Să fiu o culoare. Cum nu a mai fost până acum.

Un rece mai fierbinte

Câmpul

Mă cheamă prin oftatul său de fiecare dată când ajunge o adiere de a sa pe obrazul meu. Şi mă face să îl plâng prin fiecare lacrimă a mea şi să îl râd prin fiecare fericire a mea. Mă face să îl presar peste toate trăirile şi amintirile mele, ca un şnur de prafuri printre celulele mele reciclate. Mi se perindă în sânge şi în gânduri. Nu mă întreabă de ce sau pentru cine. Mă trăieşte. Pur şi simplu.

Cu soarele în geam

Cât de uşor adie vântul peste mine. Uneori mi-aş dori să fiu mai puternică şi să nu-mi las spicele aplecate. Şi chiar dacă le ridic în cele din urmă, vântul tot adie peste ele. Colivia asta mă apără, dar simt că eu, cu toate astea, nu ar trebui să depind de ea. Vreau să am nişte spice verticale, care să se uite doar la cer. Dar spicele au fost făcute ca să fie culcate! Asta le este menirea. Nu îmi place să mă lupt cu mine. Dar se pare că tocmai asta fac de ceva vreme. Şi nu este decât începutul. Tot ce vreau este să rămân cu soarele în geam, dimineaţa, când spicele gem de rouă şi speranţe.

Pi pătrat

De câteva luni fac curăţenie. În casă şi în suflet. În sfârşit pot spune că am terminat curăţenia. Colivia luminează. Colţurile sunt goale şi miros a rozmarin. De fapt, colivia mea nu are colţuri. Ţi-am tot spus că am colţuri în colivie, dar ea, de fapt, este o colivie rotundă. Colţurile au existat doar în mintea mea. Şi lacătul s-a rupt peste noapte. Acum pot să ies din colivie. Dar nu voi ieşi. Cui las eu păpădiile şi păstăile? Rămân aici cu ele. Îmi este bine cu ele. Vom lua colivia cu noi oriunde vom merge. Zâmbeşti, nu? Nu ştiu dacă ţi-ai dat seama până acum ori ba, dar în tot acest timp, te-am purtat cu mine în colivie. Eşti o păpădie. Sau o păstaie. Tu alegi. Doar să ţii minte că vreau să rămâi în colivia mea.

Nocturne mentolate

În seara asta simt cum seminţele mele se împrăştie spre toate zările, şi totuşi le aud rotindu-se în jurul meu. Aud o muzică pe fundal. Rusească. De epocă. Şi respir. Am mentă în păr şi este noapte. Da, îmi place drumul pe care merg.

Eu, cerul şi pământul

Vreau să mă curăţ de toate fricile mele, de toate tristeţile care s-au depus pe mine de-a lungul apusurilor. Şi să o iau de la început vreau. Să nu mai existe loc decât pentru prezentul meu. Ca un val de prospeţime, ca un răsărit de soare, din ăla de primăvară, care îţi taie respiraţia şi te umple de viu, totodată. Nicio întrebare în plus, nimic altceva decât încăpăţânarea de a o lua de la început. Fără a mă lăsa influenţată de niciun curent, fără a rămâne victimă a fricilor mele sau ale altora. Ca un şuvoi de apă rece, care curge printre stâncile abrupte de munte şi cu o viteză iraţională.

Electrizare

Nu îmi dau seama de ce mă leg atât de uşor de alte păpădii sau de ce printr-o forţă inexplicabilă a pământului dau numai de păstăi uscate în cale sau de ce întrebările intră atât de uşor în mintea mea sau de ce mă regăsesc mereu în aceeaşi colivie, chiar dacă îmi schimb mereu locul. Şi nu îmi dau seama dacă va continua tot restul vieţii sau dacă va înceta într-o zi. Dar probabil că răspunsuri la aceste întrebări nu voi găsi niciodată sau, cel puţin, departe de ziua de astăzi. Ce se întâmplă cu mine între timp? Nu înţeleg cine sunt. Sau ce. Mai tot timpul.

Uneori am impresia că sunt un fir de nisip şi că sunt purtată de apă. Alteori am impresia că sunt un val de mare şi că port alte fire de nisip după mine. Niciodată, însă, nu mă simt ca o scoică. Una care are lumea ei. Nici prea mică şi nici prea mare.