Pregătite pentru

Anotimpurile vin şi pleacă. Oamenii vin şi pleacă. Şi cu toate astea, deseori cuvintele rămân nespuse, gândurile - neîmpărţite, iar inimile - nemângâiate. În repaus. Între momente, ca nişte ţurţuri din puf de plop, gata să scuipe pământul de sub ele. Atârnă, bălăngănindu-se şi te împroaşcă, acoperindu-te cu puf. Între lună şi soare, între cer şi pământ, cuvintele se iau de mână cu gândurile şi cu inimile şi se rotesc concentric, ca într-o horă a disperării. Una care paralizează şi smulge, concomitent. De parcă acum vrei şi tot acum nu mai vrei. Orice. Pe oricine. Oricând. Oricum. De parcă acum poţi şi tot acum nu mai poţi. Ca un bumerang care ezită, ca un cuţit cu două tăişuri. Ca nişte pedale indecise. Înainte şi înapoi. Bop-bop şi dum-dum. În sus şi în jos. Ca laptele de cocos. Nici prea dens şi nici prea moale. Dar greu, totuşi, ca păstăile după miezul nopţii. Şi uşor, ca torcăitul pisicilor dimineaţa. Sub un zid. Gata să termine de săpat groapa, dar obosite şi prăfuite. Dulci. Şi amare. Adevărate. Mentolate. Pipărate. Pregătite pentru a fi trântite la pământ.

Noi între

Unele lucruri se întâmplă pentru că aşa vor ele. Nu te întreabă când, cum sau de ce. Se întâmplă pur şi simplu. Din senin. Unele lucruri se simt mai bine dacă nu se lasă aşteptate. Unele lucruri au viteza pufului de păpădie. Alte lucruri au greutatea seminţelor de păstăi. Toate, însă, ajung pe sufletele noastre ca să le mângâie pe animalele din noi. Firave, speriate, liniştite, obosite sau însetate, animalele aşteaptă unele lucruri. Noi nu ştim, dar ele ştiu. Tot. Programul de zbor, zonele de turbulenţă şi pistele de decolare. Ale unor lucruri. Sus acolo şi jos aici. Iar noi între. Unele lucruri si alte lucruri. Aşteptăm cu ochii în soare şi cu inima în stele.

Eşti

Deschide-mi uşa. Nici măcar nu este nevoie să baţi la ea. Scoate cheia din păr şi bag-o în broască. După care trage de clanţă. Dacă va scârţâi, înseamnă că trebuie să îmi cânţi o baladă. Dacă nu, să agăţi de ea o ramură de salcie - plângătoare ca mine în zilele cu puf albastru. Când vei trece dincolo de uşă, ai grijă să calci doar pe potecă. Iar când vei auzi un îngânat azuriu, să ştii că poţi să sari în iarbă. Să o mângâi, iarba, şi să îi zâmbeşti cu fiecare celulă a ta. Să o ţii de mână, chiar dacă nu îţi cere asta. Iarba nu vorbeşte, dar să o asculţi oricum. La apus sau la răsărit să îi mângâi sufletul chiar dacă va dormi. Să cumperi din bazar trei sticluţe. În cea crem să îi pui speranţele, în cea mov - fericirile, iar în cea maro - tristeţile. Şi când iarba va ofta, să deschizi sticluţele şi să îi aduci aminte de ce eşti acolo. De ce eşti acolo?

Să o aperi de razele soarelui când acestea vor deveni prea pretenţioase. Şi să o uzi cu apă de suflet când dimineaţa va sosi pe vârfurile ei. Noaptea să îţi treci degetele printre ea, dar nu o cutremura prea tare. Ascultă-i visele atunci când doarme. Şi nu o judeca. Eşti acolo pentru ea. Eşti acolo pentru ea?

Să presori stele prin ea. Dar să nu îi muţi rădăcinile din loc. Las-o să rămână cine este. Tu cine eşti? Eşti?

Valul de mare

Cât de uşor este să schimbi urma lăsată de picior în nisipul umed? Şi cât de greu este să-i păstrezi forma dacă vine un val mai mare? Contează toate astea? Nu ar trebui să conteze nimic altceva decât picioarele tale şi pământul de sub ele. Dar cu toate astea, oamenii caută să lase urme pe unde trec. Oamenii vor să existe prin orice, dar, mai grav, oricând. Oamenii vor să fie prezenţi în mai multe spaţii şi vieţi concomitent.

Nisipul pe care eu aleg să merg este altfel. Are alge si scoici care sculptează poveşti cu fiecare adiere de vânt. Dar nu vreau să las urme în nisip. Vreau să lase el urme pe tălpile şi pe ochii mei. Şi dacă se poate, cu algele şi cu scoicile o să îmi acopăr colivia. Iar nisipul o să-l las să zboare printre nuielele coliviei, ca să îmi aducă aminte de poveştile mele şi ale altora.

Şi dacă îmi este frică acum, nu îmi pasă. Fricile trec. Dorinţele rămân. Eu vreau să ajung acolo sus, pe valul de mare, unde nu-mi va rămâne nimic altceva decât lumina în cap şi păpădiile în suflet. Departe de oamenii care vor să lase urme pe lume.

Dintre stufuri

O epidemie de nuri

A început să miroase din ce în ce mai indecent a vară. Cu fiecare fustă dusă de vânt, cu fiecare bretea lăsată pe umăr, cu fiecare toc cadenţat, cu fiecare petală de piele, cu fiecare fir de praf, nurii strigă şi pretind atenţie. Oricând, oriunde, de la oricine. Pervers. Miroase a nuri în oraş. Nuri după colţ, nuri în spatele tău, nuri în dreapta ta. Vara este un anotimp al nurilor. Miroşi şi guşti aerul suprasaturat de nuri. Nu te întreabă nimeni. Vara asta eşti un consumator fidel şi nici măcar nu o ştii. Ţi-au intrat pe sub piele şi te-au infestat şi pe tine. O epidemie de nuri. Perversă şi frumoasă. O putere ascunsă.

Să fiu o culoare

Cum poţi umple un gol? Cum poţi reînvia un suflet? Cum poţi roti o planetă după ce s-a perindat eternităţi de-a rândul printre alte galaxii? Cum poţi? Poţi?

Vrei?

Culorile se amesteacă mereu, chiar dacă nu se leagă. Culorile nu întreabă. Culorile fuzionează. Complementare, ori ba, culorile fac viaţă. Culorile fac dragoste. Şi nu le este frică de nimic. Vreau să fiu o culoare. Una pastelată, de asfinţit. Sau de dimineaţă. Dimineaţă devreme, când adie liniştea peste suflete.

Pot?

Vreau?

Să fiu o culoare. Cum nu a mai fost până acum.

Un rece mai fierbinte

Câmpul

Mă cheamă prin oftatul său de fiecare dată când ajunge o adiere de a sa pe obrazul meu. Şi mă face să îl plâng prin fiecare lacrimă a mea şi să îl râd prin fiecare fericire a mea. Mă face să îl presar peste toate trăirile şi amintirile mele, ca un şnur de prafuri printre celulele mele reciclate. Mi se perindă în sânge şi în gânduri. Nu mă întreabă de ce sau pentru cine. Mă trăieşte. Pur şi simplu.

Cu soarele în geam

Cât de uşor adie vântul peste mine. Uneori mi-aş dori să fiu mai puternică şi să nu-mi las spicele aplecate. Şi chiar dacă le ridic în cele din urmă, vântul tot adie peste ele. Colivia asta mă apără, dar simt că eu, cu toate astea, nu ar trebui să depind de ea. Vreau să am nişte spice verticale, care să se uite doar la cer. Dar spicele au fost făcute ca să fie culcate! Asta le este menirea. Nu îmi place să mă lupt cu mine. Dar se pare că tocmai asta fac de ceva vreme. Şi nu este decât începutul. Tot ce vreau este să rămân cu soarele în geam, dimineaţa, când spicele gem de rouă şi speranţe.

Pi pătrat

De câteva luni fac curăţenie. În casă şi în suflet. În sfârşit pot spune că am terminat curăţenia. Colivia luminează. Colţurile sunt goale şi miros a rozmarin. De fapt, colivia mea nu are colţuri. Ţi-am tot spus că am colţuri în colivie, dar ea, de fapt, este o colivie rotundă. Colţurile au existat doar în mintea mea. Şi lacătul s-a rupt peste noapte. Acum pot să ies din colivie. Dar nu voi ieşi. Cui las eu păpădiile şi păstăile? Rămân aici cu ele. Îmi este bine cu ele. Vom lua colivia cu noi oriunde vom merge. Zâmbeşti, nu? Nu ştiu dacă ţi-ai dat seama până acum ori ba, dar în tot acest timp, te-am purtat cu mine în colivie. Eşti o păpădie. Sau o păstaie. Tu alegi. Doar să ţii minte că vreau să rămâi în colivia mea.

Nocturne mentolate

În seara asta simt cum seminţele mele se împrăştie spre toate zările, şi totuşi le aud rotindu-se în jurul meu. Aud o muzică pe fundal. Rusească. De epocă. Şi respir. Am mentă în păr şi este noapte. Da, îmi place drumul pe care merg.

Eu, cerul şi pământul

Vreau să mă curăţ de toate fricile mele, de toate tristeţile care s-au depus pe mine de-a lungul apusurilor. Şi să o iau de la început vreau. Să nu mai existe loc decât pentru prezentul meu. Ca un val de prospeţime, ca un răsărit de soare, din ăla de primăvară, care îţi taie respiraţia şi te umple de viu, totodată. Nicio întrebare în plus, nimic altceva decât încăpăţânarea de a o lua de la început. Fără a mă lăsa influenţată de niciun curent, fără a rămâne victimă a fricilor mele sau ale altora. Ca un şuvoi de apă rece, care curge printre stâncile abrupte de munte şi cu o viteză iraţională.

Electrizare

Nu îmi dau seama de ce mă leg atât de uşor de alte păpădii sau de ce printr-o forţă inexplicabilă a pământului dau numai de păstăi uscate în cale sau de ce întrebările intră atât de uşor în mintea mea sau de ce mă regăsesc mereu în aceeaşi colivie, chiar dacă îmi schimb mereu locul. Şi nu îmi dau seama dacă va continua tot restul vieţii sau dacă va înceta într-o zi. Dar probabil că răspunsuri la aceste întrebări nu voi găsi niciodată sau, cel puţin, departe de ziua de astăzi. Ce se întâmplă cu mine între timp? Nu înţeleg cine sunt. Sau ce. Mai tot timpul.

Uneori am impresia că sunt un fir de nisip şi că sunt purtată de apă. Alteori am impresia că sunt un val de mare şi că port alte fire de nisip după mine. Niciodată, însă, nu mă simt ca o scoică. Una care are lumea ei. Nici prea mică şi nici prea mare.

Colţuri

Cel mai greu este să zâmbeşti atunci când nu ai chef, să plângi atunci când ţi se cere, să dormi atunci când seminţele tale sar în toate părţile, să stai treaz când animalul tău doarme demult .. Să ascunzi cu disperare în colţurile coliviei tale sentimentele pe care le-ai aşteptat un anotimp întreg este, în schimb, cel mai greu, pentru că ce îţi doreşti tu cu adevărat este să le porţi în vârful coliviei, să fluturi cu ele prin necunoscut şi să le ai aproape, să te hrănească.

Dar cu toate astea, le bagi în colţuri. Ai grijă să nu rămâi şi tu în vreun colţ într-o zi .. ai grijă să nu te faci una cu umbrele .. este atât de uşor să te pierzi printre colţurile coliviei .. ai grijă ..

Sare de lămâie

Cu porţile deschise

De-a lungul anilor mi-am implantat în minte structuri. Prea multe structuri. Din alea din care găseşti în cele mai stufoase manuale de chimie şi informatică, din alea pe care le-ai citit de o mie de ori - dar nu le-ai înţeles niciodată. Complexe. Inutile.

Azi m-am întrebat pentru prima oară de ce aş mai avea nevoie de ele în continuare. Şi răspunsul a venit fără întârziere, ca un cal galopând pe un pod de lemn. Nu mai am nevoie de nicio structură. Nu mai am nevoie de nicio regulă. Pur şi simplu nu îmi mai pasă. Nu mai vreau limite.

Vreau să îmi scot aripile din colivie şi să fâlfâi din ele, poate aşa ajung mai repede unde vreau. Chiar dacă rămân în colivie, voi fi în stare să o car după mine în timp ce zbor. Dar fără structuri. Structurile plictisesc. Structurile închid porţile. Iar eu vreau să le deschid. Şi să trec prin ele.

În suspensie

Aşteptările mă omoară. Să aştept mi se pare cel mai sfâşietor lucru din viaţa asta. Să aştept mi se pare mai greu decât orice. Este un timp mort, în care nu se întâmplă nimic şi în care totul este monoton, indiferent de pornirile tale.

O aşteptare este perioada în care nu cercetezi, nu cauţi, nu ai parte de răspunsuri, dar nici de întrebari. Este o ceaţă aşteptarea asta, una care te ameţeşte şi una care te buimăceşte. Te îngheaţă şi te ţine strâns între ghearele ei. Nu îţi dă drumul decât atunci când tu nu mai rămâi cu nicio speranţă şi te lasă aşa, nemişcată, până când simţi că nu mai poţi.

Tocmai din acest motiv îţi este greu să îţi revii după o aşteptare, tocmai din cauza asta treci atât de greu printr-o aşteptare. Te bântuie chiar dacă a plecat şi are grijă să îşi lase amprenta în viaţa ta astfel încât să nu o uiţi niciodată.

Şi nu vreau să aştept .. chiar nu vreau.

De mai

Q&A

Şi cum se procedează atunci când cuvintele care vor să iasă pe gură dor? Cum se face atunci când cuvintele, chiar de ies la suprafaţă, încă te mai macină şi roiesc în jurul tău?

Uneori simt că întrebările sunt într-atât de multe, încât stau aburite la coadă, nerăbdătoare să intre în colivia mea. Şi chiar dacă intră, chiar dacă am loc pentru toate, vreau să scap de ele cât mai repede - să intre răspunsurile în locul lor. Dar ce anevoios şi drumul acesta al lor. Mă agită şi mă frământă. Cu toate astea, despre întrebările mele vorbesc. Şi atâta timp cât sunt ale mele, trebuie să le accept. Până la urmă, eu le-am ademenit în colivie.

Aştept să vină vara. Şi toamna. Şi iarna. De fapt, aştept doar ziua de mâine. Şi nu ştiu ce se va întâmpla. Dar cred că o să îmi placă. Nu rămâne decât să caut răspunsurile. Răspunsurile mele.

O insulă din asta

Cele mai frumoase dimineţi le încep cu o plimbare în parc. Stând culcată în iarbă am impresia că nimic rău nu mă va atinge niciodată, iar soarele care mi se strecoară printre pleoape îmi oferă inspiraţie şi linişte. Şi nimic nu se compară cu susurul păsărilor sau cu şoaptele apei. E o insulă de pe care nu aş pleca niciodată - în viaţa aglomerată şi falsă de multe ori. Pe insulă nu am întrebări. Pe insulă am numai răspunsuri. Frumos ar fi să fie toată lumea o insulă din asta.

De gutui

Unde stă limita dintre ce vreau şi ce pot

Stă culcată sau abia stă să nu plece limita asta? Ce vreau şi ce pot .. mmm, două lumi diferite. Şi totuşi atât de apropiate. Tot ce mă desparte de una şi tot ce mă desparte de cealaltă sunt, de fapt, fricile mele autentice, pe care eu am ales să le ascund sub o mască - orgoliul meu.

Nu pot vorbi în acest context despre tristeţe sau fericire. Pot vorbi, în schimb despre ce schimbări pot face în viaţa mea. Şi despre cât de repede sunt dispusă să le fac. Pot vorbi despre o păstaie uscată. Pot vorbi despre cum i-aş culege seminţele şi despre ce alte păstăi ar aduce în viaţa mea. Secretul rămâne, însă, în a nu mă limita la vorbe.

Şi de multe ori mă limitez. Dar nu de data asta. De data asta limita mea se va transforma în aburi. Pentru că aleg un alt traseu. Vreau să rămân o sinusoidă, dar nu vreau să cobor din primele două cadrane, pentru că ele îmi oferă linişte şi încredere. Şi experimentez până nu voi fi sigură că am încercat toate metodele.

Sunt o undă sinus

Vine o zi când mă satur de atâta optimism şi încerc să cred că ochii mei au fost făcuţi să plângă, înainte de toate. Iar sufletul meu a fost făcut să sufere. Mmmmm .. Mă gândeam zilele astea că încep să îmi uit rănile. Dar, chiar şi aşa, lacrimile curg în continuare, invizibile.

Ieri am întrebat trei păpădii când au plâns ultima oară. Şi am încercat să îmi aduc aminte când am plâns şi eu. Şi nu am putut să îmi aduc aminte. Este posibil să plângi fără lacrimi? Este posibil să suferi fără a-ţi materializa suferinţa în vreun fel?

De fapt, eu nu sunt nimic altceva decât o undă sinus. Şi atunci este evident că întrebările nu încetează să se prelingă pe pereţii sufletului meu şi că nu mă voi simţi bine în colivia asta niciodată. Eu nu voi deveni niciodată paralelă, chiar dacă doar din linii paralele este făcută colivia. Eu am o altă predestinare. Una plină de urcuşuri şi coborâşuri. Dar îmi este atât de greu să înţeleg de ce a trebuit să fiu anume eu o undă sinus! Şi ştiu că nu are rost să caut motivul pentru care sunt o undă care şerpuieşte neîncetat .. Totuşi sunt o norocoasă. În colivia asta mică este loc şi pentru păpădiile mele, şi pentru păstăile verzi şi uscate. Le duc cu mine, pe punctele mele de maxim şi minim - doar ca să nu se plictisească. Şi îmi este mai uşor aşa.

Cu toate astea, nu mă pot abţine de la lacrimi. Sunt o undă sinus.

La plimbare cu mine

Şi totuşi de ce să nu mă tem? De ce să nu fiu nesigură pe mine? De ce să nu ştiu ce fac jumătate din timp? Asta fac oamenii de mai bine de două mii de ani încoace. Iar faptul că mă ciocnesc şi eu de toate fricile mele nu este decât o altă filă din viaţa mea. Dacă aş avea toate răspunsurile şi dacă aş avea toată încrederea din lume nu ar mai exista revelaţiile pe care le am în fiecare picătură de dimineaţă sau apus de soare. De ce să nu am întrebări? De ce să primesc răspunsuri?

Eu vreau să mă descopăr încet şi să mă bucur de fiecare petală a mea. În fiecare zi, cu fiecare om care trece prin viaţa mea. Cu fiecare rază de soare, cu fiecare vorbă de duh şi prin fiecare freamăt de suflet. Cu fiecare metru - mai aproape de adevăr, cu fiecare zi - mai aproape de mine. Nu ştiu când şi nu ştiu cum. Dar ştiu că nu este nevoie să mă agit. Tot în păstaie rămân, tot cu păpădiile lângă mine şi tot în colivie. Dar colivia se mută si razele sunt mereu altele, iar pământul când este mai uscat, când este mai înrourat. Tot de ce am nevoie port cu mine, indiferent de ce se întâmplă în jurul meu. Şi nisipul se usucă. Iar cântecul meu de pasăre devine tot mai uşor cu fiecare noapte. Privesc în depărtare şi ştiu că voi ajunge acolo într-o zi în care voi fi trecut cu capul sus prin viaţă. Oi fi doar eu cu mine în toată călătoria asta, dar vreau sa mă bucur de fiecare moment. Că este bine, că este greu. Sunt o plimbăreaţă mai altfel. Si chiar de arată alţii cu degetul la mine, nu îi voi opri. Trebuie să se ocupe şi ei cu ceva. Eu îmi văd de drum. Cine vrea, vine cu mine. Cine nu, rămâne pe loc. Poate vine mai târziu.

Nu caut nimic altceva decât pe mine. Cât de greu poate fi? Dar nu trebuie să răspund acum. Acum continui să merg. Şi să mă bucur de ce văd în jurul meu. Restul nu contează.