Plimbându-mă pe raza raportorului

Cum fac să nu-mi urăsc opușii, inverșii? Cum fac să nu mă afecteze cele 180 de grade? Le împart pe grupe de câte 5 grade? Dar este așa de greu! Eu trebuie să înțeleg toate gradele, nu numai pe acelea care sunt grupate câte 5! Ura este atât de apropiată de dragoste, iar dragostea nu moare .. niciodată. În concluzie, trebuie sa caut poarta spre dragoste, poarta prin care voi ajunge să îmi înțeleg opușii și inverșii, indiferent de câte grade măsoară raportorul între noi.

Și atunci apare altă problemă: eu nu am mereu la mine un raportor. Prin urmare, ar trebui să iubesc pe toți la fel, indiferent de câte grade are fiecare. Este oare posibil să iubești pe toți la fel? Este oare posibil să nu îți pese de câte grade are fiecare? Oare dragostea este compusă și din indiferență și din interes față de alții? Concomitent?

Și ordine și haos. Și demon și înger. Și alb și negru. Și lumină și întuneric. Și cruzime și blândețe. Și durere și plăcere. Și rece și fierbinte. Toate oscilează pe raza raportorului. Iar dacă nu poate una fără alta, atunci rămân ambele. Și toate cele care există între ele.

Ca argintul viu

Pășim desculț prin zăpadă și auzim viorile cum plâng. Ne rotim, ținându-ne de mâini, iar fulgii cad alene peste râsetele noastre. Ține-mă cât mai strâns și cât mai aproape de tine. Nu mă pierde. Auzi?

Impresii

Verdele este culoarea ei preferată. Și a lui. A ei, pentru că trăiește cu gândurile în păduri. A lui, pentru că trăiește cu gândurile în pipă. Și mâna ei alunecă pe pieptul lui. Căldurile lor devin una. Iar verdele devine transparent. Dar nu contează.

chiar dacă

Și ce ne facem dacă nu ve vom găsi niciodată? Timpul .. are mult prea multe găuri prin care se scurg momentele. Și nu le mai pot controla. Tu? Poți? Hai să le coasem. Avem nevoie de o ață trainică. Aceeași care te leagă pe tine de mine. De ce nu o văd? Tu o vezi? Cine o vede? L-aș invita în viața mea, să îmi arate drumul spre tine. Dar sunt cam deconectată de lume. De multe ori simt cum mă evapor. Și totuși, mă regăsesc mereu aici, așteptându-te, neschimbată. Noi ne vom găsi, chiar dacă va trebui să așteptăm încă o viață.

round and round and round my head

the 7th

Și dacă tu nu știi, eu cum să știu? Și dacă tu nu vrei, eu cum să vreau? Lupii știu și vor, dar nu noi. Noi suntem altfel.

How come?

I always seem to forget how easily hopes can melt. I always seem to forget how easily one can dwell, but not live. Survive, but not live. What is surviving after all? Is it an illusion? Is it some scarce memory of life? Are we responsible for letting it take hold of our lives?

There are these days when I forget about who I am or who I want to be. There are these nights when I feel more like myself than I ever feel throughout one day. And there are these moments - which I cannot timely map - when I switch from me to nothing and from nothing to me back. Is this even possible?

Are we even here? What is it that we are, do, hope for, wish, love? Are we wasting our time? Does it really matter - what we do and what we are? How can we find out? Do we matter?

It is these questions that make me forget the daily nonsense I step into. It is these questions that make me not settle for what's here, but strive for understanding the meaning of life. Still, the in-between time .. is sometimes unbearable.

215 petale

Închid ochii pentru câteva secunde, apoi îi deschid și îmi dau seama că lucrurile s-au schimbat. Colivia mea a luat calea altor vieți. Nisipul a zburat spre zări, semințele au încolțit care pe unde a apucat. Iar eu am rămas aici. În căutarea altor tot-uri și altor nimic-uri. Cu certitudinea că le voi găsi.

Deși am ochii larg deschiși, încă mai cânt balade. Am mereu impresia că în loc de inimă am o clanță de ușă, pe care dacă ar deschide-o cineva și ar trece dincolo de ea, nu s-ar mai întoarce înapoi. Puțini sunt oamenii care aleg să nu mai iasă din tine. Dar cu cât sunt mai puțini, cu atât sunt mai speciali. Ca frunzele care rămân legate de ram și după primele ninsori.

Între timp, continui să număr petalele.

Secretele din portocal

Dragostea nu se ține în borcane de sticlă

Pieptul tău cu iz de bergamot.

Coapsele mele ca porumbul de august. Mâinile tale ca pelicanii de septembrie. Genunchii mei ca frunzele de octombrie. Degetele mele ca ploaia de noiembrie. Buzele tale ca fulgii de decembrie. Talia mea ca zilele de ianuarie. Spatele tău ca nopțile de februarie. Tălpile mele ca minutele de martie. Pleoapele tale ca roua în aprilie. Sânii mei ca florile de măr în mai. Ochii tăi ca gândurile în amurg de iunie. Limba ta ca apusurile de iulie.

Pielea mea cu aromă de portocale.

Cine a spus că dragostea se ține în borcane de culoarea busuiocului?

A doua zi

Mâine când te vei trezi ce îți vei aduce aminte despre mine? Cum eram azi îmbrăcată, ce ți-am zis când ne-am despărțit sau că am râs la fiecare dintre glumele tale lipsite de culoare? Probabil că nimic din toate astea. De ce? Pentru că nu te-ai uitat cum eram azi îmbrăcată, pentru că nu ți-am zis nimic când ne-am despărțit și pentru că eu nu am râs, iar tu nu ai spus nici o glumă lipsită de culoare. Pentru că, deși am respirat același aer timp de o oră, tu erai în altă galaxie. Pentru că, în loc să ne despărțim, am ales să plec fără ca tu să observi, deși am sperat tot drumul acasă că îmi vei simți lipsa după și deși știam că degeaba sper.

Degeaba sper să te citesc la mezanin, degeaba sper să te transcriu la demisol și degeaba sper să te iubesc la mansardă. Eu îmi presar existența printre mese și scaune, încercând să găsesc a douăzeci și treia piesă din mine. Tu îți petreci timpul afară, trăgând săgeți în mameloane de carton. Eu mă caut. Tu te-ai găsit. Ce lină este nesincronizarea asta și cât de mult mă face să îmi doresc să devin un arc. Din caramel. Să mă topesc în mâinile tale calde și să nu îmi fac griji că nu îți vei aduce aminte de mine a doua zi.

Între început și final

Cică într-un final toate se așează la locul lor. Dar cum îmi dau seama când vine finalul? Viața nu este un film, să știi când se termină. Plus că mie îmi plac mai mult începuturile.

Pulberi de păstaie

Și vine un moment când păstaia crapă, când tot din ce ai fost nu mai este. Ești mai mult decât ai fi vrut vreodată, dar totuși, mai puțin decât vrei acum să fii. Respiri. Și deși ațele păstăii au zburat demult, păstaia încă te mai acoperă. Pentru că este parte din tine. Tu nu o mai vrei, dar ea încă te mai vrea. Parcă nu mai vrei să suferi, dar amintirea suferințelor te tentează prea mult. Păstaia îți aduce aminte de momentele în care suferința era unicul personaj din viața ta. Orice te leagă de viața aceea te face să tremuri. De plăcere? Poate. De dependență? Poate. Dar te face să tremuri. Îți este dor de suferință. Pentru că te simți în elementul tău așa. Suferind. Nu știi nimic altceva decât suferința. Vrei să o lași în urmă, dar ea te trage constant înapoi. Te agăți cu toate speranțele de sârmele coliviei, vrei să pătrunzi în afară. Dar încă nu poți. Încă.

at the end of the day

- The ones who really suffer are those who do not know what they want.

- I am happy you are not one of them anymore.

- I never thought I would get here.

- I know. Seems like you did not carry that cage of yours in vain all this time.

- Can't you see it? It is so not about the cage .. it is so about the dandelions, and so about the pods.

Offer them a shoulder to cry on

No one should suffer. Or cry. Or wait in vain. But they do. And then what can you do, eh? But sitting there by their side, offering them a shoulder to cry on, saying comforting words, even if they are not true and even if you do not truly believe in them. It is about them - the ones who fate hasn't been as generous with as it has been with you. It does not make them any different, it just challenges them more. It gives them an opportunity to become stronger than anyone, day by day, tear by tear, hope by hope. Still, no one should suffer.

nevoie.

Cel mai periculos este să umpli golurile care ştii că vor rămâne goale pentru totdeauna în pofida eforturilor tale. Azi un gol, mâine două. Le umpli cu disperare sau cel puţin încerci, le camuflezi cum ştii tu mai bine cu speranţe şi cu vise. Cu prostii. Cu neadevăruri. Te amăgeşti. Şi zâmbeşti. Umpli goluri. Sau cel puţin crezi că asta faci. Mai dai o tură prin ele când observi că se golesc. Le tratezi de parcă ar fi nişte pahare. Şi de parcă tu ai fi un bar tender, disperat să îşi satisfacă clienţii. Disperat să termine tura şi să meargă acasă, unde nu va mai trebui să umple nici un gol. După o perioadă, însă, golurile reapar. Le îndeşi iar cu tâmpenii care mai de care. Pe care chiar tu le-ai născocit şi pe care chiar tu le-ai fabricat în mintea ta goală şi în inima ta transparentă. Golurile au fost făcute pentru a fi umplute. Doar că nu ai mereu la îndemână lucrurile exact necesare pentru a face asta. Poate că nu te învârţi printre golurile potrivite şi poate că nu le umpli cu ce au ele nevoie.

Și al tău, și al universului

Atunci când ai ceva la care ții foarte mult, dar nu vrei să împarți cu nimeni altcineva, nici măcar pentru o secundă, înseamnă că nu ai acel lucru, de fapt. Pentru că, dacă l-ai avea de-adevăratelea, nu te-ai teme să-l împarți cu nimeni din frica de a-l pierde. Nu ai avea cum să îl pierzi, dacă ar fi al tău. Nu ar conta unde s-ar afla fizic, atâta timp cât ai ști că există paralel și în sufletul tău. Dacă ceva îți aparține ție, nu înseamnă că nu poate aparține și altcuiva. Ție îți aparține într-un fel, altcuiva - în alt fel. Nu ai cum să schimbi firea lucrurilor. Ai cum să schimbi doar felul în care te uiți la lucruri. Și felul în care le împarți cu cei din jur. Când vei începe să împarți fără a cere nimic înapoi, când vei începe să îți dai seama că totul poate fi al tuturor, poate vei găsi echilibrul. Și al tău, și al universului.

Lucrurile astea

- Şi cum se iubesc beţele parfumate?
- Fumegând.

...

- Ce viaţă au beţele parfumate?
- Încep să trăiască în momentul în care sunt aprinse şi mor atunci când se sting. Cât timp ard, însă, este de datoria lor să îşi împrăştie fumul peste cât mai multe suflete, prin cât mai multe vieţi omeneşti.
- Ce se întâmplă cu beţele după ce mor?
- Trec în alte forme. Cenuşa lor ajunge în locurile în care nu a ajuns cât timp au trăit. Beţele sunt perpetue. Prin cenuşa lor. Și prin fumul care rămâne pe sufletele oamenilor.
- Au povești frumoase bețele astea.
- Da.
- Dar poveștile lor ajung să fie spuse de cei fără povești.
- .
- .
- .
- Eu cred că oamenii fără povești ar trebui să își înceapă propriile povești.

...

- Și Hans Christian Andersen?
- Ce-i cu el?
- Pentru el nu a contat că nu și-a trăit poveștile. A continuat să le spună pe ale altora.
- Ți-a zis chiar el asta?
- Nu, dar oamenii fără povești știu lucrurile astea.

If

Ca fructele verzi

- Cum o fi?

- Cum vrei.

- Vreau.

- Ce bine.

...

- Ai găsit-o.

- Da. Era exact între cap şi inimă.

- A stat de vorbă cu coastele în tot acest timp?

- Da. Ce egoistă.

- Nu o poţi blama.

- Nu pot. Dar vreau.

- Mereu vor exista aţe care tânjesc după păstăile lor.

- Ca fructele verzi rupte prematur de pe ram

Have you seen it

- Will you stay with me?

- Do you want me to?

- Ask me something easier than that.

- What can be easier than a wish?

- A fear.

- Your mind goes on and on in loops. Let it rest for a while. Maybe only then your heart will also be able to feel and take decisions.

- Who are you?

- I can be who you want me to be.

- Yes, you can.

- But may I?

- I would have to ask my seeds first.

- Well then why don't you?

- They are too scattered.

- It is you who they depend on. Do not let them dry out while trying to return to your pod. Help your seeds.

- How old are you?

- I am in my twenty third life.

- So you are a restless soul then?

- You may call me so. Still, I have got a feeling there is no word for what I am.

- Is it possible you are another shape of me?

- I don't know that. All I know is I am here to help you and your seeds.

- I am missing a thread. Have you seen it?

Ce a fost în capul meu

- Tu crezi că dorinţele pică din cer?

- Da. Ca fulgii de zăpadă. Şi ca puful de păpădii.

- Eşti incurabilă.

- Îmi este dor de o ploaie. De ianuarie.

- Încep să cred că nu ai nevoie de nici o şcoală de vrut.

- Adevărat. Păstăile nu merg la şcoală. Ce a fost în capul meu

Te ajut

- Şi cine ţi-a zis să mergi pe cărarea asta?
- El.
- Ţi-a zis de ce?
- Nu.
- ... ?
- Nu m-a interesat de ce. A fost prima oară când am fost îndemnată să merg pe o cărare. Şi nu mi-a păsat de nimic altceva în acel moment.
- Dar după? După nu ţi-a păsat?
- După?
- După.
- Nu ştiu. De fapt, nu am ştiut niciodată
- Dar ...
- nu am ştiut niciodată ce vreau. Uneori mi se părea că însăşi actul de a vrea, în sine, era imposibil. De neconceput pentru mine. Mereu mi-a fost greu să vreau.
- Şi totuşi nu te-ai oprit din mers.
- Nu.
- Şi acum?
- ?
- Vrei?
- Nu ştiu.
- Crezi că o să vrei vreodată?
- Probabil. Auzi, ai putea să îmi recomanzi şi mie o şcoală de vrut?
- Cărarea este un început bun.
- Da, dar simt că nu este suficient. Simt că mă constrânge.
- Dar toţi suntem constrânşi într-un fel sau altul. Este inevitabil.
- Şi atunci nu este masochist să vrem? În condiţiile în care avem constrângeri?
- Nu.
- …
- Suntem oameni. Oamenii vor. Şi chiar dacă sunt constrânşi, nimic nu îi opreşte.
- Uite, vezi, aici cred că este problema.
- ?
- Eu nu sunt om.
- ?
- Eu sunt o păstaie. Iar aţele mele nu vor. Nimic. Deocamdată.
- Puteam să jur că eşti om.
- Ştiu. Multă lume mă confundă.
- Ah. Şi totuşi îmi este greu să te înţeleg.
- Da. Şi mie.
- Şi cum rezişti?
- Păi .. aţele mele au fost mereu cu mine şi vor rămâne cu mine mereu. Asta îmi dă putere zi de zi.
- Nu se rup aţele tale?
- Nu. Se regenerează la fiecare 23 de zile.
- Înţeleg.
- .
- El ce părere are despre aţele tale?
- Contează părerea lui?
- Spune-mi tu.
- Depinde la care el te referi.
- Există mai mulţi?
- Da.
- Câţi?
- Câte stele pe cer.
- Nu ..
- Da. Dar problema rămâne
- în a găsi o şcoală de vrut.
- Exact.
- .
- Mă ajuţi?
- Cu şcoala de vrut?
- Da.
- Te ajut

Bedi

Ce este important pe lumea asta

Unele păstăi au colivia lor şi nu prea se aventurează să o schimbe aşa, peste noapte. Dar chiar dacă pare greu la început, îmi dau seama tot mai mult pe zi ce trece că este mai bine să laşi unele păstăi să rămână în coliviile lor. Dacă ar trebui să se mute în colivia mea, ar fi nevoie de schimbare de acte, cazier judiciar, carte de muncă şi alte bătăi de cap de care numai o păstaie nu are nevoie. O păstaie adevărată se poartă mereu nonşalant cu celelalte păstăi (ba chiar şi cu unele păpădii) şi îşi arată seminţele numai altor păstăi adevărate. Periculos pe lumea asta - să vezi păstăi false zi de zi şi cum acaparează noi seminţe şi noi colivii, fără ştirea acestora din urmă. Cu toate astea, îmi dau seama că eu am o colivie adevărată, demnă de iubit, păstrat şi apreciat. Ar trebui să îi spun mai des coliviei mele asta - o fac mult prea rar. O fi natura mea de păstaie să uit ce este important pe lumea asta? O fi natura mea de păpădie să îmi aduc aminte ce este important pe lumea asta?