Rădăcini

Ador nopţile vaporoase. Acelea care sunt pline cu pâlcuri de vis. Şi păstăi verzi-verzi, care abia aşteaptă să intre în colivia mea, să mă hrănească şi să mă ţină de aţe în momentele cele mai picante sau răcoritoare ale mele. Parcă nici nu mai vreau să adorm. Vreau să stau de veghe, să îmi admir colivia, păstăile şi păpădiile pe care le-am adunat în ea de-a lungul timpului; dar, mai ales, razele de soare strălucitor care se văd în zare, printre nuielele coliviei. Şi oftez. Şi zâmbesc, pentru că asta fac păstăile atunci când îşi aud seminţele pulsând în interior. Şi sper că ziua de mâine va fi şi mai vaporoasă decât noaptea asta. Care să îmi hrănească visele şi speranţele. Puţin câte puţin. Până nu ajung pe acel val al mării, unde nu va mai rămâne nimic de făcut. Decât să exist simplu. Între cer şi pământ. Pentru că aşa fac fiicele adevărate - se întorc mereu la rădăcini.

Te-ai întrebat vreodată

Când coboară cerul pe pământ, parcă plânge, parcă râde - nu ne dăm seama niciodată. Pentru că devin un tot întreg. El - cerul şi ea - pământul. Ca două spice împletite, coapte, foşnitoare. Pentru totdeauna. Şi fac dragoste. Cu fiecare ploaie, cu fiecare soare. Şi cu fiecare lună. Iar noi între. Cer şi pământ.

Suntem nişte flori. Ale iubirii lor. Şi uităm mult prea des că noi din dragoste am fost făcuţi şi de dragoste avem nevoie ca să ne transformăm în fructe. Unele care strălucesc cel mai frumos la lumina lunii. Şi unele care sorb praful de pe inimile noastre fără a pune întrebări. Şi unele care îl depozitează în sticluţe de culoarea busuiocului. După care le ascund la fundul pământului, ca să nu le mai găsească nici ele, dar nici noi. Doar cerul şi doar pământul. Să le înlocuiască. Cu dragostea lor. După care tot nouă să ne-o dea.

Te-ai întrebat vreodată de ce suntem atât de egoişti?

Să dansăm, shall we

Dar de ce avem nevoie de siguranţă la fiecare pas? Mi se pare absurd. Nu vom avea niciodată stabilitate în vieţile noastre, chiar dacă aşa vrem şi chiar dacă aşa credem că planificăm. Stabilitatea a fost adusă pe limbile oamenilor pentru a le spăla sufletele, nu pentru a exista de adevăratelea sub picioarele sau inimile lor.

Tot ce vedem în jurul nostru are loc pentru că la un moment dat cineva a luat o decizie. Unică. Cu drum întors ori ba. Care a afectat mai mulţi oameni sau doar pe sinele din el sau ea. Că ne întoarcem mereu la aceiaşi oameni sau nu, că alegem să uităm mereu aceleaşi frici sau acelaşi trecut este una dintre opţiuni. Că alegem să ridicăm capul sau că alegem să ne lăsăm purtaţi de vânt este o altă opţiune. Că alegem să pretindem stabilitate în vieţile noastre sau să ne amăgim că suntem liberi şi ne urmăm destinul, când, de fapt, nu suntem liberi şi urmăm visele altora - este şi asta, o altă opţiune.

Iar opţiunile sunt multe. Ca firele de praf. Se plimbă dintr-un loc în altul, se umezesc, se usucă, iar zboară, iar se fac noroi, iar rămân blocate între spaţii. Dar sunt acolo mereu, indiferent de forma pe care o iau. Ca nişte cameleoni. Metamorfozaţi şi neliniştiţi. Dar prezenţi peste tot şi în toate.

Pregătite pentru

Anotimpurile vin şi pleacă. Oamenii vin şi pleacă. Şi cu toate astea, deseori cuvintele rămân nespuse, gândurile - neîmpărţite, iar inimile - nemângâiate. În repaus. Între momente, ca nişte ţurţuri din puf de plop, gata să scuipe pământul de sub ele. Atârnă, bălăngănindu-se şi te împroaşcă, acoperindu-te cu puf. Între lună şi soare, între cer şi pământ, cuvintele se iau de mână cu gândurile şi cu inimile şi se rotesc concentric, ca într-o horă a disperării. Una care paralizează şi smulge, concomitent. De parcă acum vrei şi tot acum nu mai vrei. Orice. Pe oricine. Oricând. Oricum. De parcă acum poţi şi tot acum nu mai poţi. Ca un bumerang care ezită, ca un cuţit cu două tăişuri. Ca nişte pedale indecise. Înainte şi înapoi. Bop-bop şi dum-dum. În sus şi în jos. Ca laptele de cocos. Nici prea dens şi nici prea moale. Dar greu, totuşi, ca păstăile după miezul nopţii. Şi uşor, ca torcăitul pisicilor dimineaţa. Sub un zid. Gata să termine de săpat groapa, dar obosite şi prăfuite. Dulci. Şi amare. Adevărate. Mentolate. Pipărate. Pregătite pentru a fi trântite la pământ.

Noi între

Unele lucruri se întâmplă pentru că aşa vor ele. Nu te întreabă când, cum sau de ce. Se întâmplă pur şi simplu. Din senin. Unele lucruri se simt mai bine dacă nu se lasă aşteptate. Unele lucruri au viteza pufului de păpădie. Alte lucruri au greutatea seminţelor de păstăi. Toate, însă, ajung pe sufletele noastre ca să le mângâie pe animalele din noi. Firave, speriate, liniştite, obosite sau însetate, animalele aşteaptă unele lucruri. Noi nu ştim, dar ele ştiu. Tot. Programul de zbor, zonele de turbulenţă şi pistele de decolare. Ale unor lucruri. Sus acolo şi jos aici. Iar noi între. Unele lucruri si alte lucruri. Aşteptăm cu ochii în soare şi cu inima în stele.

Eşti

Deschide-mi uşa. Nici măcar nu este nevoie să baţi la ea. Scoate cheia din păr şi bag-o în broască. După care trage de clanţă. Dacă va scârţâi, înseamnă că trebuie să îmi cânţi o baladă. Dacă nu, să agăţi de ea o ramură de salcie - plângătoare ca mine în zilele cu puf albastru. Când vei trece dincolo de uşă, ai grijă să calci doar pe potecă. Iar când vei auzi un îngânat azuriu, să ştii că poţi să sari în iarbă. Să o mângâi, iarba, şi să îi zâmbeşti cu fiecare celulă a ta. Să o ţii de mână, chiar dacă nu îţi cere asta. Iarba nu vorbeşte, dar să o asculţi oricum. La apus sau la răsărit să îi mângâi sufletul chiar dacă va dormi. Să cumperi din bazar trei sticluţe. În cea crem să îi pui speranţele, în cea mov - fericirile, iar în cea maro - tristeţile. Şi când iarba va ofta, să deschizi sticluţele şi să îi aduci aminte de ce eşti acolo. De ce eşti acolo?

Să o aperi de razele soarelui când acestea vor deveni prea pretenţioase. Şi să o uzi cu apă de suflet când dimineaţa va sosi pe vârfurile ei. Noaptea să îţi treci degetele printre ea, dar nu o cutremura prea tare. Ascultă-i visele atunci când doarme. Şi nu o judeca. Eşti acolo pentru ea. Eşti acolo pentru ea?

Să presori stele prin ea. Dar să nu îi muţi rădăcinile din loc. Las-o să rămână cine este. Tu cine eşti? Eşti?

Valul de mare

Cât de uşor este să schimbi urma lăsată de picior în nisipul umed? Şi cât de greu este să-i păstrezi forma dacă vine un val mai mare? Contează toate astea? Nu ar trebui să conteze nimic altceva decât picioarele tale şi pământul de sub ele. Dar cu toate astea, oamenii caută să lase urme pe unde trec. Oamenii vor să existe prin orice, dar, mai grav, oricând. Oamenii vor să fie prezenţi în mai multe spaţii şi vieţi concomitent.

Nisipul pe care eu aleg să merg este altfel. Are alge si scoici care sculptează poveşti cu fiecare adiere de vânt. Dar nu vreau să las urme în nisip. Vreau să lase el urme pe tălpile şi pe ochii mei. Şi dacă se poate, cu algele şi cu scoicile o să îmi acopăr colivia. Iar nisipul o să-l las să zboare printre nuielele coliviei, ca să îmi aducă aminte de poveştile mele şi ale altora.

Şi dacă îmi este frică acum, nu îmi pasă. Fricile trec. Dorinţele rămân. Eu vreau să ajung acolo sus, pe valul de mare, unde nu-mi va rămâne nimic altceva decât lumina în cap şi păpădiile în suflet. Departe de oamenii care vor să lase urme pe lume.