plimbând tălpile pe verticală

îmi dau seama tot mai mult că va trebui să-mi cos niște tălpi nu numai din pământ, ci și din lună, și din nori. câte puțin din fiecare. iar dacă atunci când te-aș dori, m-ai putea .. ori atunci când te-aș putea, m-ai dori .. drumul dintre cer și pământ nu mi-ar părea la fel de lung. și atunci mi-aș căptuși tălpile cu niște coji uscate de mandarine, să știu că miros a tine. și că ești cu mine chiar și atunci când nu ești.

.

nu-i așa?

.

dar problema este că de multe ori, tu nu mă poți. sau nu mă dorești. într-un fel, te înțeleg. copacii fără frunze se găsesc mai greu pe ei înșiși. iar eu, fiind așa de ocupată cu a-mi schimba tălpile zi de zi, nu pot să fiu responsabilă și de frunzele tale. va trebui să ți le tai singur. din mătase sau tafta.

..

cum vrei. cum poți. cum știi.

cc.aa.

- cine?
- oricine.
- când?
- oricând.
- ce?
- orice.
- cum?
- oricum.
- cât?
- oricât.
- unde?
- oriunde.

centila 99

"răbdări prăjite", obișnuia să mai spună mama când eram mică. atunci nu înțelegeam de ce ai vrea să prăjești o răbdare. mi se părea absurd. răbdarea este, de cele mai multe ori, dificilă și crudă. iar prăjită, oricum, ai digera-o de două ori mai greu .. și ar trebui să îți bați capul cu ce fel de tigaie folosești și cât ulei pui .. dar oamenilor le place să complice lucrurile. și atunci, răbdările prăjite din cauza asta au fost inventate.

pe măsură ce au trecut sorii și lunile de-a curmezișul cerului, mi-am dat seama că nu contează cum sunt răbdările. prăjite ori ba, eu tot le displac. și mi-ar plăcea să scap de ele. cu prima ocazie. dar nu se prea poate. mai deloc, de fapt. și atunci este de datoria mea să le tratez cum știu eu mai bine. optez, așadar, pentru varianta crudă a răbdărilor. să nu fie tratate termic, altfel pierd din enzime și din intensitatea culorii.

dar într-o zi răbdările se vor usca. așa cum face orice este crud. și aștept. împreună cu ele. nu știm când. dar știm că ne vom lua rămas bun. și atunci voi putea să fiu nerăbdătoare cum și cât voi dori eu.

de ce sunt oamenii stricați?

cuvintele sunt ca nucile. teoretic, ai nevoie de un ciocan ca să ajungi la ele. când ajungi, poți face ce vrei cu miezul. îl poți mărunți, îl poți frige. îl poți pune în ciocolată sau îl poți oferi ca hrană la porumbei.

problema apare, însă, atunci când îți dai seama că ai rămas cu cojile. și atunci ce faci cu ele? coji despuiate, coji îmbrăcate, coji senine, coji ridate, coji întregi și coji făcute bucățele micimici .. le arunci sau le pui în săculețe de pânză? le dai pe foc? le pui pe pervaz? sau, mai bine, le folosești pentru a ține alte cuvinte în ele? sau îți lași cuvintele să zburde libere prin cap?

dacă nu ar avea cuvintele coji, oare am fi la fel de siguri atunci când le-am rosti? sau ne-am teme să scuipăm vorbe la fiecare pas, dacă am ști că au trecut prin apă și praf, înainte să ajungă în noi? am avea mai multă grijă de cuvinte oare, dacă am ști că au ajuns în gurile noastre abia după ce au fost reciclate? din gândurile și mintea noastră, din vorbele pătrunse pe urechile noastre și din poveștile intrate pe ochii noștri?

probabil.

că în spatele ochilor noștri cuvintele fac schimb de experiențe și poate chiar și de coji. nu avem cum să știm. dar cred că ar trebui să începem să le scoatem mai atent din coji. nu de alta, dar stricăm și cuvintele odată cu cojile. și atunci ce te faci cu niște cuvinte stricate?

planuri dulci

- tu m-ai arunca pe geam afară, dacă te-ai plictisi de mine, într-o zi? sau m-ai păstra, totuși, în unul din borcanele tale verzi de sticlă, pentru zilele în care-ți plouă peste amintiri?

- te-aș păstra, desigur. dar problema mea este că nu am borcane în care ai încăpea.

- și atunci?

- și atunci te-aș arunca pe geam, în cele din urmă.

- nu ar fi nevoie.

- cum nu?

- păi ai putea să mă tai în mai multe bucăți. și așa aș intra în orice fel de borcane.

- dar eu nu am cuțite.

- atunci ar trebui să muști din mine. sau să spargi un borcan și să mă tai cu cioburile din el.

- da, ai dreptate. dar parcă tot mi-ar plăcea să te țin într-un singur borcan.

- de ce?

- așa, tăiată în bucăți, mi-ar fi greu să te adun și să îți vorbesc. pentru că în zilele cu ploaie peste amintiri, mie îmi place să vorbesc.

- dar ai putea face un borcan numai cu gură și urechi.

- ah! tu nu înțelegi?

- ce să înțeleg?

- va trebui să te țin și de mână și să te privesc și în ochi. vorbitul se face cu toată ființa.

- poate din cauza asta nu ne-am înțeles până acum din vorbit.

- ar trebui să încercăm să ne înțelegem și din altceva.

- cum ar fi tăcerea.

- tăcerea se face cu atingeri. deci tot ar trebui să rămâi netăiată.

- în cazul acesta nu ne rămâne de făcut decât un singur lucru.

- care?

- să topim toate borcanele pe care le ai în casă și să facem din ele unul mare de tot.

- în care să încăpem amândoi.

- în zilele cu ploaie peste amintiri.

- da. iar fiecare picătură de ploaie să o îndulcim cu tăcerea noastră.

- și așa să ne siropăm precum dulcețurile.

- din coji de pepene.

- și de lămâie.

semicerc

- ce se face când nu mai rămâne nimic de spus?

- se întoarce spatele și se pleacă.

- unde?

- ideal, într-o livadă de meri.

- de meri?

- da. pentru că mirosul de mere mângâie nimic-urile.

- și dacă nu există o livadă de meri în apropiere?

- o cauți. până nu dai de ea.

- și mirosul de piersici sau cel de prune ce face?

- cel de piersici mângâie tot-urile. iar cel de prune - puțin-urile.

- și ce te faci dacă este iarnă? ca acum?

- cumperi un măr din piață. îl pui pe pervaz. și închizi ochii.

- și livada vine la tine?

- și livada vine la tine. da.

- ai putea face o avere.

- dacă aș avea o livadă?

- da. și ai putea pune la dispoziția tuturor instrucțiuni de folosire a merelor. și reguli de vizitare a livezii.

- dar mie nu îmi plac livezile de meri. iar cu averea, oricum, nu aș ști ce să fac.

- ai ști ce să faci dacă ți-aș spune că știu o livadă de piersici?

- nu cred. întâi, însă, ar trebui să trec prin una de pruni.

infuzie

pseudoesteri

erai grăbit azi, când am dat întâmplător peste tine, spre coada amiezii, la metrou. aveai o plasă plină cu lămâi. aveau și frunze unele dintre ele. și ajungea mirosul lor până la mine, de acolo, din spatele genunchilor, unde le țineai tu, stingherit.

eu nu te-am întrebat ce faci. tu nu m-ai întrebat pe mine. doar bună și doar pa. două tentative seci de zâmbete iernatice. și două perechi de tălpi puse pe fugă, în sensuri diferite.

și când te gândești că au existat zile în care făceam împreună citronadă, după care tot împreună uscam pe calorifere cojile portocalelor și le puneam pe sub plapumă ziua, ca să miroase frumos noaptea ...

ți-aș spune: "ai devenit un kitsch". dar tu nu ai răspunde nimic. pentru că kitschurile nu vorbesc. doar imită.

(in)comoditate

noaptea îmi place să mă uit la oamenii care nu trec pe stradă. și la lucrurile care nu se întâmplă. cumva, lipsa lor mă face să îmi simt prezența și mai mult. ziua îmi place să nu mă uit la culorile care atârnă pe cer. și nici la copacii care se dezgolesc în fața mea. cumva, prezența lor mă face să îți simt lipsa și mai mult.

și știu că dacă aș reuși într-o zi să mă sincronizez cu exteriorul, tot nu m-aș simți la fel ca atunci când ai apărea la ușa mea. să îmi spui că nu mai vrei să umbli cu mâna mea cea stângă și tăiată în buzunarul tău cel drept. să mi-o coși la loc. să ieșim afară și să avem curajul să căutăm ziua când este zi și noaptea când este noapte. cu mâinile cusute și cu inimile brodate.

așa, cu timpul pe dos, parcă nu mai au sens nici ațele și nici acele. stau ascunse în sertarul de jos al comodei, scurgându-și existența din nopți în zile și din zile-n nopți la loc. fără vreun rost prea bine definit. în derivă.

și mă întreb: oare cât mai durează pretenția asta a ta? oare aș putea să o opresc dacă deschid sertarul? iar dacă îl deschid, vei avea oare curajul să recunoști că ai obosit?

exces de caramel

seara când mă uit în oglindă, găsesc bucăți de tine prin păr. orice le-aș face, nu le pot scoate de acolo. s-au lipit de firele mele de păr cum se lipește caramelul de dinți. iar dacă am noroc, atunci când ies afară, se mai găsește câte un porumbel să mi se așeze pe umărul drept și să mi te ciugulească. și nu înțeleg de ce mi-ai lăsat bucăți de tine în păr. i-aș întreba și pe porumbei. dar porumbeii nu vorbesc.

umbrele nu pot avea decât o singură spinare dacă vor să fie auzite.

aseară am visat că mi s-a atașat o coloană vertebrală de fier deasupra celei pe care o port eu, de regulă, cu mine, pe sub piele. nu țin minte detalii. nu țin minte cum, de ce sau cine m-ar fi împovărat cu coloana asta inflexibilă și inversă curburii pe care o are spinarea mea. dar țin minte că în tot acest timp eram lângă tine. și îți tot spuneam că mă incomodează și că vreau să scap de coloana de fier. dar tu păreai distras de altceva. parcă nici nu auzeai ce îți spuneam. deși mă ascultai, de fiecare dată. și umblam după tine mereu, căutând ceva - dar nu știam ce. nu știam unde eram sau unde urma să ajungem. dar știam că țip în gol. nici măcar eu nu îmi auzeam țipătul. atâta de disperat era. iar coloana rigidă de fier îmi tăia orice pornire. poate din cauza asta nu mă auzeai - pentru că devenisem o umbră. cu două spinări.

ciudat mai visez. câteodată.

și eu?

- zboară-mă.

- cum? tu nu ai aripi.

- dar ai tu.

...

- de aici vedem tot ce vrem.

- unde am ajuns?

- închide ochii, nu mai ai nevoie de ei acum.

...

- este un joc?

- nu știu.

- credeam că nu mai ai voie să folosești cuvintele acestea.

- și eu.