Raze de zâmbet

Brizele vin şi se duc, dar cel mai important este să rămâi cu ele în suflet şi să le ţii aproape de inima ta până vin următoarele. Nu contează ce aer respiră ceilalţi, contează ce aer respiri tu în fiecare zi. Iar dacă dimineţile le începi cu un zâmbet mare cât tine, succesul este garantat.

Confesiunile unei păsări

Este atât de greu să te simţi prinsă într-o colivie şi să nu poţi deschide uşiţa pentru a zbura cât mai departe, pentru că ai nişte gheare neadaptate şi slabe .. Este atât de greu să conştientizezi că visele pe care le ai legate de văile prin care vrei să zbori şi cerul pe care vrei să îl atingi nu vor deveni realitate doar decât după ce stai o vreme închisă .. Şi este atât de sufocant să îţi construieşti planul de zbor fiind închisă şi neavând posibilitatea unui zbor adevărat. Nu contează că ar fi unul frânt, contează că ai fi încercat. Dar firele de metal ale coliviei nu te lasă să pătrunzi printre ele. Îţi bagi ciocul în afară, guşti din lumea la care visezi, dar nu poţi face parte din ea, totuşi. Colivia te face nefericită. Câteodată crezi că nu vei mai ieşi din ea niciodată şi că toate zborurile tale se vor limita la visele pe care le vezi cu ochii minţii neîncetat .. Atunci îţi rămâne doar o posibilitate. Una singură, de care atârnă toate speranţele tale şi cursul firelor tale de gând - o altă pasăre, mai puternică, care să topească colivia de metal. O pasăre care a zburat prin locurile pe care le-ai visat dintotdeauna, o pasăre care să te înveţe cum să zbori şi să îţi arate traseul cel mai liniştit. Dar pasărea nu poate ajunge de una singura la colivia ta. Trebuie să o chemi, cu glasul inimii şi al gândului. Trebuie să îţi îndrepţi toate energiile spre pasărea care te va salva .. Doar atunci vei ieşi din colivie şi vei ajunge să zbori mângâiată de razele soarelui şi ale lunii, alături de cealaltă parte a sufletului tău. Doar atunci .. Pentru moment, rămâi blocată în colivie. Este o protecţie de care nu mai ai nevoie, pentru că ai evoluat, dar care ţi-a fost impusă fără a fi întrebată. Să te asiguri că puii tăi nu vor trăi niciodata în colivie. Lasă-i să zboare în libertate şi nu le pune întrebări. Lasă-i să caute şi să greşească. Lasă-i să devină cine vor. Lasă-i .. Şi priveşte cu încredere printre firele de metal, nu ştii niciodată când ajunge pasărea pe care ai aştepat-o toată viaţa. Nu plânge, cântă - ca să îţi audă trilul. Şi va veni. Doar să ai răbdare ..

Gust de lămâie acru

Făina cu miros de toamnă

Sunt făcută dintr-o făină cu miros de toamnă. O simt în zori în vârful creştetului, când gândurile se urcă însetate pe meridianele mele. Când suflă ora 6 peste mine, ea coboară încet în călcâiele mele şi mă împinge pe corzile matinale ale vieţii. Când sunt tristă, făina se face cocoloş. Când sunt fericită, făina zboară în toate părţile şi îmi acoperă inima cu fericire tomnatică. Pe câmp am fost concepută şi acolo simt că îmi este casa. Pe câmp mă simt mai liberă ca oriunde altundeva. Sunt fiica spicelor de grâu şi a picăturilor de ploaie. Iar mirosul de toamnă îl am impregnat în mugurii mei de ADN.

Sirop de vorbe galbene

Geamul meu cu praf de iarnă

Cu el încep zilele şi termin serile. Este un geam special. Când nu pot adormi mă uit prin el, poate-poate îmi spune o poveste despre păpădii şi atunci adorm mai uşor. Ne înţelegem bine eu şi geamul. El nu pune întrebări,eu nu îl critic. Avem o relaţie armonioasă. În momentele în care ies din casă, geamul meu rămâne în compania străzii. Mă întreb uneori dacă nu este gelos. Plimbându-mă toată ziua, dau de alte geamuri, de alte uşi. Dar mereu mă întorc la geamul meu, pentru că doar el îmi oferă liniştea de care am nevoie.

Geamul meu cu praf de iarnă. Prin el şi păpădiile par mai galbene. Şi păstăile mai verzi.

Nisip

Pe poteci de sare

Mi-e dor de serile în care briza se juca cu fusta mea, în care picioarele mele desenau dorinţe pe firele de smarald, în care gandurile mele pluteau mână-n mână cu briza văratică. Îmi e dor de acel moment al anului în care timpul nu mă întreba nimic şi în care am început să consum dulceaţă de râsete. Îmi este dor de după-amiezile cu pistrui de soare şi de dimineţile presărate cu tristeţi de rouă.

Mă întreb adeseori dacă nu îmi pierd timpul fiindu-mi dor de lucruri, persoane şi momente pe care nu le mai pot avea. Sau poate că încă nu s-a întâmplat nimic în viaţa mea care să mă facă să uit totul şi toate şi să încep un alt desen pe planşa cu nisip. Nisipul. Dacă nu ar fi lacrimile cele care să îl ude, poate că nu ar mai rămâne atâta dor în mine. Dar sunt. Şi curg înşiroiate pe nisipul meu. Unele şi-au făcut poteci şi curg fără încetare, altele au format depresiuni în care fricile mele se învârt concentric.

Iar eu am nevoie de o briză care să vină să usuce şiroaiele de lacrimi şi să împrăştie sarea din ele. Am nevoie de un vânt care să îmi uite toate durerile. Şi cu toate astea, m-am obişnuit. M-am obişnuit să exist pe un nisip răvăşit de lacrimi.

Doar că nu ştiu cât va mai răbda nisipul. Vezi tu, sarea asta îl face să împietrească. Şi mă tem să nu se transforme într-o rocă. Mi-e teamă că devine rece şi inflexibilă.

Unde păstăile freamătă alene, iar delfinii de Amazon închid ochii

Cum arată viaţa ta

Asta m-a întrebat azi un fir de păpădie. Nu ştiu.

Cum ar trebui să arate? Şi dacă nu ar trebui să arate în nici un fel? Am nevoie să ştiu cum arată viaţa mea?

Eu viaţa o percep ca pe un boţ de plastelină. Azi îl modelez aşa cum simt. Nu contează că vine ziua de mâine cu potenţiale probleme care ar putea schimba faţada boţului meu de plastelină. Îl remodelez, dacă este cazul. Azi vreau să dau formă de una singură boţului meu. Dacă este o greşeală, voi învăţa din ea. La urma urmei, nu există nici un controlor de boţuri de plastelină. Doar eu şi boţul meu.

Şi ziua de mâine.

Şi firele de păpădie.

Cum răsar bobocii

... dar nu cei de toamnă, ci, mai degrabă, cei de primăvară - bobocii de floare.

Aşa vreau să răsar şi eu în fiecare primăvară, poate chiar în fiecare dimineaţă - alene şi suav. Fără grabă, fără restricţii. Să aştept mângâierile soarelui pe tâmple, că să îmi usuce roua.

Bobocii de floare sunt mai liniştiţi şi mai fericiţi. Ar trebui cu toţii să pretindem că suntem nişte boboci de floare, măcar o dată la cinci dimineţi. Pe semi-întuneric, pe răcoare, când razele încă se mai decid dacă merită să coboare în vieţile noastre sau nu.

Acolo, în taină, să existăm ca pe sub rouă şi să ne gândim la ziua ce vine. Noi, bobocii de floare, o altă faţadă a existenţei.