ce bine că nu suntem frunze

pe aproape se aude un copil. un râs din surdină, fericit și lipsit de griji. miroase a toamnă afară, simt cum se ridică în aer aburul frunzelor de nuc — umed și iodat. au coborât din copaci pentru a proteja pământul încă un pic. frunzele acestea ar putea face meditație cel puțin 4-5 ani ca să învețe să accepte că pământul va rămâne rece și singur în cele din urmă și tot nu ar reuși să stăpânească acceptarea. dar unde ai văzut tu frunze care meditează?

și cad alene, mor treptat, putrezesc, din ce în ce mai amărui de pe o zi pe alta, fără a accepta singurătatea pământului niciodată. dar nu-i nimic, la primăvară generația următoare o ia de la capăt.