mai aproape

- ce este în capul oamenilor care dorm ziua, dar stau treji noaptea? 
- probabil mai mult, totuși, decât în capul celor care nu dorm deloc. 


dacă o fi adevărat .. atunci le-or fi lipsind capetelor lor ceea ce li s-a prelins în inimi? oamenii aceștia or fi având niște pâlnii care le trec fix prin gâtlejuri .. subțiri, discrete și movalii, pâlniile transportă, probabil, odată cu gândurile, și fricile, dar și fericirile oamenilor. din nord în sud. din greu în ușor. să se întâmple rocada asta pe la nouă seara? pe la zece? iar atunci când se trezesc oamenii, le-o fi greu pâlniilor să își inverseze sensul? sau nu o mai fi nevoie de ele, pentru că se evaporă sau pentru că se tranformă în rouă conținutul inimilor spre dimineață? și or fi devenind înrourați creierii oamenilor, exact cum devine și pământul în zori de zi? sau nu?


dar ce se întâmplă când oamenii plâng pe timp de noapte? înseamnă oare că pâlniile lucrează încontinuu, trimițându-le lacrimile de la ochi, în capete și apoi spre inimi? sau le adună și le țin între emisferele cerebrale până dimineața? 


greu o fi să lucrezi pâlnie. ar apărea probleme cu somnul pe timpul turei de noapte și cu răbdarea. mai ales că ar trebui purtată o uniformă mov și cu toții știm că movul provoacă somn. dar, până la urmă, o pâlnie nu trebuie decât să stea în gâtlej și să aștepte mintea să se prelingă în inimă. nu? oare ar trebui pâlnia să-i cânte inimii vreo baladă, vreun cântec .. ceva? cum cântă oamenii pe la înmormântări și botezuri? ar fi cazul .. pentru că vorbim de moartea minții și de nașterea inimii. în fiecare noapte. 


dar apoi, spre dimineață, mintea se naște din nou și inima moare. și oare chiar este necesar să moară și să se nască separat atât de des? de ce nu mor împreună, ca să se nască apoi tot împreună? o fi vreun pact secret semnat între minte și inimă? fără știrea noastră?! pâlniile ar ști .. m-aș angaja pâlnie, să aflu și eu cum stă treaba. cu morțile și nașterile acestea. ce ni se întâmplă nouă, oamenilor care nu dorm noaptea. 


- atât de mic spațiul dintre frunte și piept. 
- și, cu toate astea, atât de necunoscut. 

vino-ncoa, rămâi-aici

degeaba.

doar pentru că îmi arunci niște vorbe aparent calde și aparent colorate din echinocțiu în solstițiu și din solstițiu în echinocțiu, nu se schimbă nimic. vorbele care nu se simt, nu ar trebui spuse. dar tu le spui, totuși. odată ce ai plecat de aici, au plecat și vorbele tale. și nu le vreau înapoi. eu am vorbele mele. și vorbele lor. dar pe ale tale nu le mai vreau. ascunde-le la fundul pământului, să nu le mai auzi nici tu. că prea false sunt și prea sunt trecute.

dacă nu poți să faci nici asta, te-aș sfătui să mergi în piață cândva zilele astea. de unde să cumperi o sită. și să-ți treci vorbele prin ea. nu mai poți spune tot ce-ți trece prin minte. iar dacă îți trece chiar orice prin minte, mai bine să îți aduci aminte că tu de acum nu mai ești cel de atunci. și că eu de atunci nu sunt cea de acum. 

iar dacă nici sita nu te va ajuta, va trebui să îți trimit prin poștă un stingător de lumânări. din acela cum au catolicii, din alamă. mult prea multe focuri pentru mult prea puține fitiluri stau aprinse. să le stingi pe toate. că încălzim planeta

triangulație

eu nu am instrucțiuni de folosire, așa cum te-ai obișnuit tu să crezi. și nu am nici termen de garanție ori vreo metodă recomandată de prezentare. habar nu am dacă am fost ori nu modificată genetic. habar nu am dacă fierb la o sută de grade celsius sau dacă îngheț la zero. nu este nevoie să mă păstrezi la temperaturi între două și douăzeci de grade. și nici nu este nevoie să mă ții într-un loc uscat. eu nu am etichetă și nici marcă. și nu am nici cod de bare pe care dacă l-ai citi, ai afla totul despre mine. eu nu expir și nici nu mă stric. nu am aditivi și nici conservanți. nu am nici coloranți.

iar toate astea pentru că eu nu sunt un produs. pentru că nu am fost fabricată după vreun șablon anume. sau pentru a fi folosită după aceleași reguli după care sunt folosite produsele de raft. sau cele de depozit.

dar triangulează-mă, totuși.

optica

ochii mei au uitat să vadă. se uită la tine, dar nu te văd.
ochii tăi au uitat să se uite. mă văd, dar nu se uită la mine.
și ce ne facem atunci? ar trebui să îmi dai mie ochii tăi și eu ție pe ai mei? sau nu?

ar trebui să vorbim cu pașii. pașii ne vor face ochii să se întâlnească, nu-i așa? ce nu văd eu, vei vedea tu. la ce nu te uiți tu, mă voi uita eu. vrei? dar pașii mei sunt puși pe fugă. iar ai tăi așteaptă timpul să-i împingă înainte. probabil că eu nu te văd tocmai pentru că alerg. și probabil că tu nu te uiți la mine tocmai pentru că ai stat pe loc prea mult.

dar ce importanță mai are ce fel de pași am eu sau ce fel de ochi ai tu, atâta timp cât inimile noastre gândesc în aceleași culori?

The man who only loved himself

1

He opened up his eyes, laying on the brass bed as the sun only began to show up from behind the curtains. It was the first time in the past two weeks that he had a good night’s sleep and it seemed just right to lay some more and enjoy the nothingness of the morning. Ryan had not once dreamed of white bedsheets or fruity oats for breakfast, but this morning was different. A delicious smell came from above the steps and he could hear voices in the nearby barn. They were voices of animals, busy to grasp the fresh air and have their food share. He has long waited for a morning like this, but started to miss the intimacy of the forest, the loneliness of the silence. Bending his arm over the windowsill, Ryan cracked the window just a bit. Now he could feel the breeze strolling down his face – at least this bit of the past remained here with him.

            Five breaths later, a young girl’s voice could be heard from behind the door:

-          Eight o’clock, one hard knock. Five past eight, and you’re late.

Ryan thought to himself:

-          Late for what?

Being among people made him feel like an alien yet again. He still had to relearn what people expected of him. So he got up, put on his old trousers and the yellow sweater the hosts gave him the previous night, thinking about his first day of school, twenty six years ago. Oddly enough, he still felt like a six year old in front of the world, except this time, no one was holding his hand. Ryan climbed the steps and found himself out, where a pot of water and a towel were already expecting him on an old little chair. He then pursued to washing off his last shades of sleep and went to the kitchen, were all the family was to gather.

-          Good morning, Mrs. Broot.

-          Good morning, Ryan. How was your sleep?

-          It was the best I had in a while. Thank you very much!

-          That is just great! I hope you’re hungry, mister, because I’ve been up since six this morning, cooking for the boys. You know, it’s a pretty important day for them. They get to go to the bank and receive the money from the grant.

-          Oh, right, the jar business …

-          Yes, indeed, you remember! What an attentive young man! Come here, have a sit. Everybody will be down in a minute.

-          Thank you, Mrs. Broot, I would rather wait.

Ryan still felt clumsy and shy, but could not understand the openness this woman seemed to ooze with.

-          Oh, look, you won’t even have to wait! Denis, Jerry, Annie, Richie! Say ‘Good morning’ to Ryan here!

-          Good morning, Ryan! – shouted all the four of them, reminding Ryan of the characters from a bad cartoon he used to watch when he was little.

-          Good morning to you all!

-          You look way better than last night, I bet it’s the air, it’s so good for you!, Richard said putting his arm around Ryan’s shoulders in a fatherly manner.

-          Yes, sir, the air is quite brisk this time of the year and especially here on your farm!

-          I am glad you enjoy it, son! Now let’s get to breakfast. What have you prepared for us, Mrs. Broot?, said Richard with a teasing voice.

-          Oh stop it, Richie, the children are here!

Ryan suddenly went back in time again. He remembered how his parents were teasing each other during morning time throughout the course of his first school years. His father used to drink at night and wake up only when he left for school. He never knew why that was so, since the other kids at school always complained they never even saw their dads. He felt so special, to have had a dad who was always there in the morning. He thought his dad was the best and he believed he would always stay the same. What a disappointment that was going to turn into later on.