de cele mai multe ori nu știu cum să te descriu.

uneori ești ca o gară. că este seară, că este dimineață - eu tot la tine vreau să ajung. aștept pe peroanele tale, rând pe rând. trenul vine și mă ia. apoi mă aduce. felinarele tale luminează diferit. unele mai insistent, altele mai leneș. și oamenii. îi primești pe toți în sălile tale de așteptare. pe unii îi trimiți cât mai departe și nu mai știi nimic de ei. pe alții îi ții cu tine o vreme și te asiguri că se adaptează la amânările tale. dar pe cei mai mulți îi trimiți ca să se întoarcă. or fi gările mai egoiste sau așa ești doar tu?

alteori ești ca un braț de levănțică. miroși așa de frumos. și ești așa de colorat. dar nu durează mult până te usuci. și apoi te scuturi. ai nevoie mereu de mine să te strâng de pe jos. și nu prea îți place să stai locului. dar în dependența ta de mine, ești peste tot și în toate. și îmi alungi moliile. acelea hapsâne care vor să îmi mănânce sufletul. și mă faci să plâng, atâta de intens ești. dar apoi tot tu mă adormi și mă liniștești.

și mă întreb cât de mult oi mai avea nevoie de tine. la instabilitatea mea, adunând-o pe a ta, matematicile nu prea au sens. dar gările au. și brațele de levănțică, la fel.