the day that you stop running is the day that you arrive

she's riding the tram to work every morning, always standing by the rear window, always listening to indie rock tracks. with her sunglasses on even on cloudy days, you could easily mistake her for some arrogant indie celebrity. but she is no celebrity, much less arrogant, much less independent. she is just hiding her eyes from the world, hoping to pass as someone else. she is just tired or running from herself and hoping to find herself again in the back of her sunglasses, in between the tracks. all she wants to do is to be able to depend on him. at least a little, at least sometimes. all she wants is to enjoy the ride.

murakami may rest

ți-ai pierdut mințile și tu de la atâta alergat. te aud în vuietul asurzit al trenurilor de la metrou și în foșnetul obosit al frunzelor de pe strada mea. iar dacă eu sunt campioană la maratoane, tu ești la triatloane. suntem campioni de cursă lungă și prin urmare, foarte singuratici. nici competiție, nici public. doar foarte multă încăpățânare și niște scenariști foarte bine intenționați. bine pentru ei și rău pentru noi. parcă am juca în cele mai triste comedii scrise vreodată. cu noi în roluri principale. de clovni.

imaginează-ți un campion care își depășește de fiecare dată propriile recorduri, dar și pe cele ale adversarilor săi, inexistenți. imaginează-ți-l cum de fiecare dată râde fericit, poate chiar plânge de bucurie când urcă pe podium, învingător, spre tribune. iar tribunele sunt goale, publicul a plecat înainte să termine el cursa.

acum imaginează-ți aceeași poveste, dar cu o femeie de data asta. cursă feminină! recorduri peste recorduri! orgolii la pătrat! dublu efort, dublă încăpățânare, dar și dublă tristețe. iar publicul nici măcar nu a existat vreodată.

este curios cum în ambele cazuri nu avem adversari și cum ambii campioni se întrec cu ei înșiși. el cu el și ea cu ea. a dracului competiție. cea mai grea și cea mai agresivă.

poate că ar trebui să aruncăm naibii toate medaliile și toate podiumurile.
ce să facem cu atâtea oricum?

ce bine că nu suntem frunze

pe aproape se aude un copil. un râs din surdină, fericit și lipsit de griji. miroase a toamnă afară, simt cum se ridică în aer aburul frunzelor de nuc — umed și iodat. au coborât din copaci pentru a proteja pământul încă un pic. frunzele acestea ar putea face meditație cel puțin 4-5 ani ca să învețe să accepte că pământul va rămâne rece și singur în cele din urmă și tot nu ar reuși să stăpânească acceptarea. dar unde ai văzut tu frunze care meditează?

și cad alene, mor treptat, putrezesc, din ce în ce mai amărui de pe o zi pe alta, fără a accepta singurătatea pământului niciodată. dar nu-i nimic, la primăvară generația următoare o ia de la capăt.