vineri, 30 aprilie 2010
joi, 29 aprilie 2010
Unde stă limita dintre ce vreau şi ce pot
Stă culcată sau abia stă să nu plece limita asta? Ce vreau şi ce pot .. mmm, două lumi diferite. Şi totuşi atât de apropiate. Tot ce mă desparte de una şi tot ce mă desparte de cealaltă sunt, de fapt, fricile mele autentice, pe care eu am ales să le ascund sub o mască - orgoliul meu.
Nu pot vorbi în acest context despre tristeţe sau fericire. Pot vorbi, în schimb despre ce schimbări pot face în viaţa mea. Şi despre cât de repede sunt dispusă să le fac. Pot vorbi despre o păstaie uscată. Pot vorbi despre cum i-aş culege seminţele şi despre ce alte păstăi ar aduce în viaţa mea. Secretul rămâne, însă, în a nu mă limita la vorbe.
Şi de multe ori mă limitez. Dar nu de data asta. De data asta limita mea se va transforma în aburi. Pentru că aleg un alt traseu. Vreau să rămân o sinusoidă, dar nu vreau să cobor din primele două cadrane, pentru că ele îmi oferă linişte şi încredere. Şi experimentez până nu voi fi sigură că am încercat toate metodele.
Nu pot vorbi în acest context despre tristeţe sau fericire. Pot vorbi, în schimb despre ce schimbări pot face în viaţa mea. Şi despre cât de repede sunt dispusă să le fac. Pot vorbi despre o păstaie uscată. Pot vorbi despre cum i-aş culege seminţele şi despre ce alte păstăi ar aduce în viaţa mea. Secretul rămâne, însă, în a nu mă limita la vorbe.
Şi de multe ori mă limitez. Dar nu de data asta. De data asta limita mea se va transforma în aburi. Pentru că aleg un alt traseu. Vreau să rămân o sinusoidă, dar nu vreau să cobor din primele două cadrane, pentru că ele îmi oferă linişte şi încredere. Şi experimentez până nu voi fi sigură că am încercat toate metodele.
duminică, 25 aprilie 2010
Sunt o undă sinus
Vine o zi când mă satur de atâta optimism şi încerc să cred că ochii mei au fost făcuţi să plângă, înainte de toate. Iar sufletul meu a fost făcut să sufere. Mmmmm .. Mă gândeam zilele astea că încep să îmi uit rănile. Dar, chiar şi aşa, lacrimile curg în continuare, invizibile.
Ieri am întrebat trei păpădii când au plâns ultima oară. Şi am încercat să îmi aduc aminte când am plâns şi eu. Şi nu am putut să îmi aduc aminte. Este posibil să plângi fără lacrimi? Este posibil să suferi fără a-ţi materializa suferinţa în vreun fel?
De fapt, eu nu sunt nimic altceva decât o undă sinus. Şi atunci este evident că întrebările nu încetează să se prelingă pe pereţii sufletului meu şi că nu mă voi simţi bine în colivia asta niciodată. Eu nu voi deveni niciodată paralelă, chiar dacă doar din linii paralele este făcută colivia. Eu am o altă predestinare. Una plină de urcuşuri şi coborâşuri. Dar îmi este atât de greu să înţeleg de ce a trebuit să fiu anume eu o undă sinus! Şi ştiu că nu are rost să caut motivul pentru care sunt o undă care şerpuieşte neîncetat .. Totuşi sunt o norocoasă. În colivia asta mică este loc şi pentru păpădiile mele, şi pentru păstăile verzi şi uscate. Le duc cu mine, pe punctele mele de maxim şi minim - doar ca să nu se plictisească. Şi îmi este mai uşor aşa.
Cu toate astea, nu mă pot abţine de la lacrimi. Sunt o undă sinus.
Ieri am întrebat trei păpădii când au plâns ultima oară. Şi am încercat să îmi aduc aminte când am plâns şi eu. Şi nu am putut să îmi aduc aminte. Este posibil să plângi fără lacrimi? Este posibil să suferi fără a-ţi materializa suferinţa în vreun fel?
De fapt, eu nu sunt nimic altceva decât o undă sinus. Şi atunci este evident că întrebările nu încetează să se prelingă pe pereţii sufletului meu şi că nu mă voi simţi bine în colivia asta niciodată. Eu nu voi deveni niciodată paralelă, chiar dacă doar din linii paralele este făcută colivia. Eu am o altă predestinare. Una plină de urcuşuri şi coborâşuri. Dar îmi este atât de greu să înţeleg de ce a trebuit să fiu anume eu o undă sinus! Şi ştiu că nu are rost să caut motivul pentru care sunt o undă care şerpuieşte neîncetat .. Totuşi sunt o norocoasă. În colivia asta mică este loc şi pentru păpădiile mele, şi pentru păstăile verzi şi uscate. Le duc cu mine, pe punctele mele de maxim şi minim - doar ca să nu se plictisească. Şi îmi este mai uşor aşa.
Cu toate astea, nu mă pot abţine de la lacrimi. Sunt o undă sinus.
luni, 19 aprilie 2010
La plimbare cu mine
Şi totuşi de ce să nu mă tem? De ce să nu fiu nesigură pe mine? De ce să nu ştiu ce fac jumătate din timp? Asta fac oamenii de mai bine de două mii de ani încoace. Iar faptul că mă ciocnesc şi eu de toate fricile mele nu este decât o altă filă din viaţa mea. Dacă aş avea toate răspunsurile şi dacă aş avea toată încrederea din lume nu ar mai exista revelaţiile pe care le am în fiecare picătură de dimineaţă sau apus de soare. De ce să nu am întrebări? De ce să primesc răspunsuri?
Eu vreau să mă descopăr încet şi să mă bucur de fiecare petală a mea. În fiecare zi, cu fiecare om care trece prin viaţa mea. Cu fiecare rază de soare, cu fiecare vorbă de duh şi prin fiecare freamăt de suflet. Cu fiecare metru - mai aproape de adevăr, cu fiecare zi - mai aproape de mine. Nu ştiu când şi nu ştiu cum. Dar ştiu că nu este nevoie să mă agit. Tot în păstaie rămân, tot cu păpădiile lângă mine şi tot în colivie. Dar colivia se mută si razele sunt mereu altele, iar pământul când este mai uscat, când este mai înrourat. Tot de ce am nevoie port cu mine, indiferent de ce se întâmplă în jurul meu. Şi nisipul se usucă. Iar cântecul meu de pasăre devine tot mai uşor cu fiecare noapte. Privesc în depărtare şi ştiu că voi ajunge acolo într-o zi în care voi fi trecut cu capul sus prin viaţă. Oi fi doar eu cu mine în toată călătoria asta, dar vreau sa mă bucur de fiecare moment. Că este bine, că este greu. Sunt o plimbăreaţă mai altfel. Si chiar de arată alţii cu degetul la mine, nu îi voi opri. Trebuie să se ocupe şi ei cu ceva. Eu îmi văd de drum. Cine vrea, vine cu mine. Cine nu, rămâne pe loc. Poate vine mai târziu.
Nu caut nimic altceva decât pe mine. Cât de greu poate fi? Dar nu trebuie să răspund acum. Acum continui să merg. Şi să mă bucur de ce văd în jurul meu. Restul nu contează.
Eu vreau să mă descopăr încet şi să mă bucur de fiecare petală a mea. În fiecare zi, cu fiecare om care trece prin viaţa mea. Cu fiecare rază de soare, cu fiecare vorbă de duh şi prin fiecare freamăt de suflet. Cu fiecare metru - mai aproape de adevăr, cu fiecare zi - mai aproape de mine. Nu ştiu când şi nu ştiu cum. Dar ştiu că nu este nevoie să mă agit. Tot în păstaie rămân, tot cu păpădiile lângă mine şi tot în colivie. Dar colivia se mută si razele sunt mereu altele, iar pământul când este mai uscat, când este mai înrourat. Tot de ce am nevoie port cu mine, indiferent de ce se întâmplă în jurul meu. Şi nisipul se usucă. Iar cântecul meu de pasăre devine tot mai uşor cu fiecare noapte. Privesc în depărtare şi ştiu că voi ajunge acolo într-o zi în care voi fi trecut cu capul sus prin viaţă. Oi fi doar eu cu mine în toată călătoria asta, dar vreau sa mă bucur de fiecare moment. Că este bine, că este greu. Sunt o plimbăreaţă mai altfel. Si chiar de arată alţii cu degetul la mine, nu îi voi opri. Trebuie să se ocupe şi ei cu ceva. Eu îmi văd de drum. Cine vrea, vine cu mine. Cine nu, rămâne pe loc. Poate vine mai târziu.
Nu caut nimic altceva decât pe mine. Cât de greu poate fi? Dar nu trebuie să răspund acum. Acum continui să merg. Şi să mă bucur de ce văd în jurul meu. Restul nu contează.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)