Păstăi de ianuarie

Ai simţit vreodată cum te stratifici? Încet şi premergător. Iar pe măsură ce straturile se multiplică, te îndepărtezi de exterior şi lumea ţi se pare atât de înceţoşată. Nu mai ştii dacă eşti tu cel care s-a schimbat sau dacă lumea a luat-o razna. Şi ai impresia că ai rămas blocat într-o celulă, de mărimea unei păstăi uscate. Dar nu poţi face nimic, pentru că straturile te-au ameţit şi amorţit. Cineva a a avut grijă să clădească straturi pe tine, pe inima ta, pe visele tale. Şi acum ai rămas izolat. Dar nu ştii cum să scapi de ele. Încerci să dai din mâini, dar straturile sunt mult prea grele încât să se rupă. Încerci să îţi reînvii visele, dar nici ele nu dau semne. Şi rămâi aşa pentru o perioadă. Până când ploile ochilor tăi nu vor uda straturile, până când straturile nu vor începe să putrezească de la atâta umezeală.

Fluturi, zebre şi raze de lună

Mie nu îmi plac mistreţii .. la început sunt sălbatici, dar cu timpul observi în spatele genelor lor stufoase nişte ochi blânzi şi umezi. Îi apropii de tine, ai grijă de ei. Dar totul se întamplă în zadar, căci mistreţii, în cele din urmă, tot te trădează. Chiar dacă le oferi o lume nouă, chiar dacă ii scoţi din sălbăticie. Ei nu apreciază, pentru că în adâncul lor rămân sălbatici. Iar genele stufoase, în final, nu fac decât să le acopere complet ochii şi inimile. Iar umezi nu mai sunt ochii lor, ci ochii tăi. Mistreţii nu au inimă. Mistreţii sunt făcuţi pentru sălbăticie. Şi nu le pasă de ochii sau de inima ta. Mistreţii grohăie doar pentru ei şi pentru nimeni altcineva. Ai grijă, nu te apropia de mistreţi.