nevoie.

Cel mai periculos este să umpli golurile care ştii că vor rămâne goale pentru totdeauna în pofida eforturilor tale. Azi un gol, mâine două. Le umpli cu disperare sau cel puţin încerci, le camuflezi cum ştii tu mai bine cu speranţe şi cu vise. Cu prostii. Cu neadevăruri. Te amăgeşti. Şi zâmbeşti. Umpli goluri. Sau cel puţin crezi că asta faci. Mai dai o tură prin ele când observi că se golesc. Le tratezi de parcă ar fi nişte pahare. Şi de parcă tu ai fi un bar tender, disperat să îşi satisfacă clienţii. Disperat să termine tura şi să meargă acasă, unde nu va mai trebui să umple nici un gol. După o perioadă, însă, golurile reapar. Le îndeşi iar cu tâmpenii care mai de care. Pe care chiar tu le-ai născocit şi pe care chiar tu le-ai fabricat în mintea ta goală şi în inima ta transparentă. Golurile au fost făcute pentru a fi umplute. Doar că nu ai mereu la îndemână lucrurile exact necesare pentru a face asta. Poate că nu te învârţi printre golurile potrivite şi poate că nu le umpli cu ce au ele nevoie.

Și al tău, și al universului

Atunci când ai ceva la care ții foarte mult, dar nu vrei să împarți cu nimeni altcineva, nici măcar pentru o secundă, înseamnă că nu ai acel lucru, de fapt. Pentru că, dacă l-ai avea de-adevăratelea, nu te-ai teme să-l împarți cu nimeni din frica de a-l pierde. Nu ai avea cum să îl pierzi, dacă ar fi al tău. Nu ar conta unde s-ar afla fizic, atâta timp cât ai ști că există paralel și în sufletul tău. Dacă ceva îți aparține ție, nu înseamnă că nu poate aparține și altcuiva. Ție îți aparține într-un fel, altcuiva - în alt fel. Nu ai cum să schimbi firea lucrurilor. Ai cum să schimbi doar felul în care te uiți la lucruri. Și felul în care le împarți cu cei din jur. Când vei începe să împarți fără a cere nimic înapoi, când vei începe să îți dai seama că totul poate fi al tuturor, poate vei găsi echilibrul. Și al tău, și al universului.