cu luna pe umeri

Cum se face că de fiecare dată când pașii noștri se intersectează, ne pică luna pe umeri? Ne trece numele pe o listuță cu aromă de ghimbir, ne suflă niște praf de lămâie pe frunți și pleacă grăbită să găsească alți umeri și alte frunți.

Plimbându-mă pe raza raportorului

Cum fac să nu-mi urăsc opușii, inverșii? Cum fac să nu mă afecteze cele 180 de grade? Le împart pe grupe de câte 5 grade? Dar este așa de greu! Eu trebuie să înțeleg toate gradele, nu numai pe acelea care sunt grupate câte 5! Ura este atât de apropiată de dragoste, iar dragostea nu moare .. niciodată. În concluzie, trebuie sa caut poarta spre dragoste, poarta prin care voi ajunge să îmi înțeleg opușii și inverșii, indiferent de câte grade măsoară raportorul între noi.

Și atunci apare altă problemă: eu nu am mereu la mine un raportor. Prin urmare, ar trebui să iubesc pe toți la fel, indiferent de câte grade are fiecare. Este oare posibil să iubești pe toți la fel? Este oare posibil să nu îți pese de câte grade are fiecare? Oare dragostea este compusă și din indiferență și din interes față de alții? Concomitent?

Și ordine și haos. Și demon și înger. Și alb și negru. Și lumină și întuneric. Și cruzime și blândețe. Și durere și plăcere. Și rece și fierbinte. Toate oscilează pe raza raportorului. Iar dacă nu poate una fără alta, atunci rămân ambele. Și toate cele care există între ele.