A doua zi

Mâine când te vei trezi ce îți vei aduce aminte despre mine? Cum eram azi îmbrăcată, ce ți-am zis când ne-am despărțit sau că am râs la fiecare dintre glumele tale lipsite de culoare? Probabil că nimic din toate astea. De ce? Pentru că nu te-ai uitat cum eram azi îmbrăcată, pentru că nu ți-am zis nimic când ne-am despărțit și pentru că eu nu am râs, iar tu nu ai spus nici o glumă lipsită de culoare. Pentru că, deși am respirat același aer timp de o oră, tu erai în altă galaxie. Pentru că, în loc să ne despărțim, am ales să plec fără ca tu să observi, deși am sperat tot drumul acasă că îmi vei simți lipsa după și deși știam că degeaba sper.

Degeaba sper să te citesc la mezanin, degeaba sper să te transcriu la demisol și degeaba sper să te iubesc la mansardă. Eu îmi presar existența printre mese și scaune, încercând să găsesc a douăzeci și treia piesă din mine. Tu îți petreci timpul afară, trăgând săgeți în mameloane de carton. Eu mă caut. Tu te-ai găsit. Ce lină este nesincronizarea asta și cât de mult mă face să îmi doresc să devin un arc. Din caramel. Să mă topesc în mâinile tale calde și să nu îmi fac griji că nu îți vei aduce aminte de mine a doua zi.

Între început și final

Cică într-un final toate se așează la locul lor. Dar cum îmi dau seama când vine finalul? Viața nu este un film, să știi când se termină. Plus că mie îmi plac mai mult începuturile.

Pulberi de păstaie

Și vine un moment când păstaia crapă, când tot din ce ai fost nu mai este. Ești mai mult decât ai fi vrut vreodată, dar totuși, mai puțin decât vrei acum să fii. Respiri. Și deși ațele păstăii au zburat demult, păstaia încă te mai acoperă. Pentru că este parte din tine. Tu nu o mai vrei, dar ea încă te mai vrea. Parcă nu mai vrei să suferi, dar amintirea suferințelor te tentează prea mult. Păstaia îți aduce aminte de momentele în care suferința era unicul personaj din viața ta. Orice te leagă de viața aceea te face să tremuri. De plăcere? Poate. De dependență? Poate. Dar te face să tremuri. Îți este dor de suferință. Pentru că te simți în elementul tău așa. Suferind. Nu știi nimic altceva decât suferința. Vrei să o lași în urmă, dar ea te trage constant înapoi. Te agăți cu toate speranțele de sârmele coliviei, vrei să pătrunzi în afară. Dar încă nu poți. Încă.