încerc, de la o vreme, să-mi îngrădesc inima. cu sârmă ghimpată și cu celofan, cu mușchi de pădure, cu cabluri electrice, cu cârpe și sfori, cu pânze de păianjeni, cu frunze și cu coji de nuci. am construit câteva straturi de pereți peste ea și tot nu reușesc să mă fac să uit de ea. încă este acolo, se zbate și țipă. țipă mai ales atunci când ochii mei se întâlnesc cu ochii tăi. mă întreb ce face inima ta în momentele astea. țipă și ea? sau a țipat atât de mult, încât acum nu se mai aude și a amorțit? ți-ai amorțit inima? zi-mi, dragul meu, ce-ai făcut cu inima ta?
vreau să te uit. dar nu vreau, de fapt. am nevoie să te uit. dar nu am, de fapt. te vreau și nu te vreau. și nu cred că puteam să devin mai confuză de atât. dacă mi-ai spune să te uit, te-aș uita. dacă mi-ai spune să te iubesc, te-aș iubi. dar nu-mi spui nimic. nimic nu-mi spui. inima ta țipă mai tare ca a mea. doar că fiind atât de mică, nu o poți auzi nici tu, nici eu. ai inimă de iepure și nici măcar nu-ți dai seama. și nici măcar nu te deranjează.
